Suntem la jumătatea Postului Mare. Exact la mijloc. Și Biserica, în înțelepciunea ei, scoate Crucea în mijlocul nostru. Nu ca să ne amintească de moarte, ci ca să ne amintească de viață. De viața adevărată. De viața pentru care am fost creați.
Casa era plină. Atât de plină încât oamenii stăteau ghemuiți unii în alții, cu spatele lipit de pereți, cu gâturile întinse să prindă măcar o silabă din ce spunea Rabbi Iisus. Afară, pe uliță, alții se înghesuiau la ferestre. Și totuși, în toată îmbulzeala aceea, se întâmplă ceva extraordinar: patru bărbați sparg acoperișul și coboară un om paralizat, drept în fața lui Iisus.
Textul de astăzi ne plasează într-un loc incomod. Iisus ne vorbește despre doi oameni separați de o prăpastie - bogatul în purpură și vison, și Lazăr acoperit de răni. Dar poate cea mai tulburătoare parte a acestei parabole nu este distanța dintre bogat și sărac, ci faptul că bogatul trecea pe lângă Lazăr în fiecare zi. În fiecare zi.
Sunt locuri unde nu vrem ca Iisus să meargă. Locuri din lumea noastră și locuri din noi înșine. Marcu ne spune că Iisus a trecut "de cealaltă parte" a Mării Galileii—în ținutul Gherghesenilor, teritoriu păgân, un loc unde niciun rabin respectabil nu s-ar fi aventurat. Era partea greșită a lacului, partea greșită a credinței, partea greșită a tot ceea ce ucenicii fuseseră învățați să creadă despre locurile unde Se arată Dumnezeu.
Domnul Iisus spune că un semănător a ieșit să semene. Și semințele au căzut peste tot – pe drum, pe stâncă, printre spini, pe pământ bun. Observați că în această pildă, pământul nu își alege propria condiție. Drumul bătătorit nu a cerut să fie călcat de atâția pași încât să devină impenetrabil. Locul pietros nu a decis să aibă prea puțin sol. Spinii nu au fost plantați de pământul însuși.
“Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" Matei 5:44
