Sunt câteva femei, foarte devreme, într-o dimineață care nu avea nicio șansă să devină importantă.
Merg la un mormânt cu miresme în mâini. Asta fac iudeii când moare cineva — ung trupul, cum se cuvine, pentru că un mort nu se lasă necinstit. Nu este un gest religios în sensul în care am înțelege noi religiozitatea. Este pur și simplu ce se face.
Femeile acestea merg în zori, pe o stradă pustie, cu ceva care miroase frumos într-o traistă, ca să împlinească o datorie într-un loc în care nimeni nu vrea să fie.
Iar Biserica, știți ce le-a făcut?
Le-a dat un nume. Le cheamă mironosițe. Femeile care duc mir.
Observați ceva foarte important aici, iubiții mei, pentru că de aici pornește totul. Biserica nu le-a numit după ce gândeau. Nu le-a numit după ce simțeau. Nu le-a numit nici măcar după iubirea pe care o aveau pentru Hristos — și aveau, aveau mai multă decât toți bărbații din jurul lor. Le-a numit după ceea ce duceau în mână în dimineața aceea. Mir.
Numele lor este lucrarea lor. Cine sunt ele egal ce fac ele. Nu mai încape nimic între.
Țineți minte lucrul acesta. Ne vom întoarce la el.
Acum vreau să ne mutăm puțin în altă parte.
Toți suntem aici în această duminică, și toți știm că ne numim creștini. Ați spus cuvântul acesta de mii de ori despre voi. Sunt creștin ortodox. Îl spuneți când vă întreabă cineva. Îl spuneți la copii. Îl scrieți pe formulare.
Dar vă întreb ceva, în dimineața aceasta.
Ce înseamnă cuvântul acesta?
Cei mai mulți dintre voi mi-ați spune ceva de genul: creștin înseamnă cel care crede în Hristos. Cel care vine la biserică. Cel care s-a botezat. Cel care încearcă să fie om bun.
Niciunul dintre răspunsurile acestea nu este rău. Dar toate, toate ratează ceva.
Pentru că creștin nu este un nume de apartenență. Nu te numești creștin cum te numești român, sau cum te numești Schwabe. Creștin este un nume care descrie o lucrare. Exact ca mironosiță.
Ascultați. Hristos nu este numele de familie al Mântuitorului. Numele Lui este Iisus. Hristos este traducerea grecească a ebraicului Mașiah. Și Mașiah înseamnă, literal, cel uns. Uns cum era uns David când l-a pus Samuel rege. Uns cum era uns Aaron când intra în slujirea preoțească. Uns adică: însemnat cu untdelemn de Dumnezeu pentru o lucrare anume, pe care nimeni altcineva nu o poate face în locul lui.
Iisus este Hristosul — Unsul. Iar noi, cei care ne numim ai lui Hristos, suntem, prin definiție, unși ai Unsului. Mesianici, iubiților. Nu este o exagerare a mea. Este ce spune cuvântul.
Vă dați seama ce înseamnă asta? Sau ați spus de-o viață cuvântul creștin fără să vă dați seama ce spuneți?
Eu nu cred că cei mai mulți oameni care se numesc creștini își cunosc meseria.
Spun meseria pentru că asta este. Creștin este o chemare cu o datorie în ea, ca mironosiță. Un tâmplar nu este tâmplar pentru că crede în tâmplărie. Este tâmplar pentru că face mese. Dacă un om merge douăzeci de ani la atelier, stă pe scaun, privește uneltele, admiră lemnul, vorbește frumos despre arta tâmplăriei și nu face nicio masă — omul acela nu este tâmplar. Nu contează ce simte în piept despre tâmplărie. Nu este tâmplar pentru că nu face ce fac tâmplarii.
Iar noi, iubiților — de câte mese avem casa plină?
Ați fost unși. Fiecare dintre voi. La Botez. Cu Sfântul și Marele Mir. Vi s-a zis, pe fiecare mădular: pecetea darului Sfântului Duh. Nu a fost o ceremonie. A fost o instalare. Cum se instalează un rege. Cum se instalează un preot. Dumnezeu v-a dat o slujire.
Mironosițele nu au făcut lucruri mari. Au dus o traistă cu miresme la un mormânt. Aceasta a fost toată meseria lor în istorie. Pentru aceasta au intrat în Evanghelie. Pentru asta le pomenim douăzeci de secole mai târziu, într-un sat din Pădurea Neagră, într-o dimineață de aprilie.
Lucrarea mesianică a creștinului nu este să convertească un continent. Nu este să scrie o carte. Nu este să facă minuni.
Lucrarea mesianică a creștinului este să ducă în lume felul de a fi al raiului.
Asta. Atât.
Dar acum gândiți-vă ce înseamnă lucrul acesta, iubiții mei. Pentru că noi vorbim despre rai ca despre un loc unde ajungem după. O destinație. Mergem acolo când murim, dacă am fost cuminți, și acolo totul este frumos.
Nu. Este greșit. Și este greșit într-un fel care ne costă viața de acum și viața de apoi.
Raiul nu este un loc. Raiul este un fel de a fi al omului cu Dumnezeu. Este o deprindere. Este iubirea care a devenit firea omului. Este iertarea care nu mai costă nimic pentru că s-a așezat în oase.
Iar o deprindere, iubiților, se face. Se exersează. Se pierde dacă nu este exersată. Aceasta este legea cea mai simplă și mai necruțătoare a sufletului omenesc. Nu o pot schimba eu din amvon. Nu o poate schimba Dumnezeu, pentru că ar trebui să schimbe omul cu totul.
Ceea ce înseamnă că raiul de după se face din raiul de acum.
Nu există pe lumea aceasta vreo cale ca omul care toată viața lui nu a iertat să intre într-un loc al iertării și să fie acasă acolo. Nu există cale ca omul care toată viața lui s-a bucurat numai de nenorocirea altuia să intre într-un loc al bucuriei celuilalt și să nu sufere. Nu are cum. Și vă rog, iubiților, nu credeți pe nimeni care vă spune că are cum. Pentru că vă mint. Și vă lasă să trăiți cei șaptezeci de ani ai voștri foarte rău, promițându-vă o reparație la sfârșit pe care nimeni nu o poate face.
Femeile acelea, mironosițele, mergeau la mormânt să ungă un mort. Mir peste moarte. Asta era tot ce aveau ele. Iar când au ajuns, iubiților — când au ajuns, piatra era deja prăvălită. Cineva o mutase în noaptea aceea, fără ele, fără să le ceară ajutorul, fără măcar să le spună.
Ele au venit să facă o lucrare. Și Dumnezeu făcuse deja lucrarea cea mai grea, înainte să ajungă ele.
Aceasta este vestea, iubiții mei. Aceasta este Evanghelia.
Voi nu începeți de la zero în dimineața aceasta. Voi nu sunteți chemați să produceți raiul din nimic, cu dinții încleștați, ca niște atleți duhovnicești. Voi sunteți chemați să duceți mirul, atât — iar piatra cea grea, cea pentru care nu aveați putere, a fost deja mutată. La Botezul vostru. În ziua aceea. Când v-a uns preotul și a zis: pecetea darului Sfântului Duh. Duhul Sfânt a intrat atunci în voi și nu a ieșit. Nu a plecat nici când ați uitat de El. Nici când v-a fost rușine cu El. Nici când v-ați purtat ca și cum nu era acolo. A rămas.
Lucrarea voastră mesianică — lucrarea voastră de oameni unși — nu este să faceți harul. Este să nu-i mai stați în cale.
Lumea aceasta, iubiții mei — Nagold-ul acesta, Haiterbach-ul acesta, Altesteig-ul acesta — nu este o lume fără rai pentru că Dumnezeu nu vrea să dea rai. Este o lume fără rai pentru că oamenii unși ai Lui au uitat că sunt unși.
Sunteți singura cale prin care raiul are voie să intre în blocul vostru. Dumnezeu și-a legat mâinile. A ales să nu intre decât prin porți omenești deschise. Putea altfel. Nu a vrut altfel. A vrut prin voi.
Dacă voi nu deschideți poarta, poarta aceea rămâne închisă. Nu se mai deschide de la sine. Dumnezeu nu o forțează. Vă cinstește prea mult pentru asta.
Dar dacă o deschideți — fie și pentru o secundă, mâine dimineață, la cafea — raiul intră. Prin voi, în casa voastră. Prin casa voastră, în strada voastră. Prin strada voastră, în lume.
Aceasta este meseria noastră. Aceasta este ungerea noastră. Aceasta este ceea ce suntem chemați să fim: mironosițe ale lumii noi, care duc mirul Duhului Sfânt în lumea aceasta veche, obosită, și nu o lasă să moară fără să fi mirosit măcar o dată a rai.
Amin!