Cei doi tâmplari

Matei și David țineau împreună un mic atelier de tâmplărie. Lucrau cot la cot de cinci ani și se înțelegeau bine — până când au început livrările întârziate.
Într-o vineri, comanda pentru o bucătărie n-a fost gata la timp. Clientul a sunat furios. Matei, care răspunsese la telefon, s-a întors spre David:
— Tu trebuia să termini ușile joi. Din cauza ta am rămas de râs.
— N-aveam cum, a zis David. Mi-a venit furnirul greșit de la depozit, am stat o zi întreagă până l-au schimbat. Ce era să fac, să lucrez cu ce nu aveam?
Matei a dat din mână, neconvins. Scuze, și-a zis. Dacă voia, găsea o soluție.
A trecut o lună. De data asta a întârziat Matei cu un blat de masă — îi crăpase la șlefuit și fusese nevoit s-o ia de la capăt. Clientul a sunat, iar David a fost cel care a încasat reproșul la telefon. A închis și s-a uitat la Matei:
— Ai întârziat. Din cauza ta pierdem clientul.
— Stai puțin, a sărit Matei. Mi-a crăpat lemnul, ce puteam să fac? Era un defect în el, nu se vedea. Nu-i vina mea că materialul a fost prost.
Și abia când a auzit propriile cuvinte — nu-i vina mea, materialul a fost prost — Matei a rămas cu rindeaua în aer.
Era exact ce-i spusese David cu o lună în urmă. Atunci, furnirul greșit fusese, în ochii lui Matei, o scuză. Acum, lemnul crăpat era, în ochii lui, un motiv. Aceeași poveste, aceeași piedică venită din afară — dar când pățise el, era nenoroc obiectiv; când pățise David, fusese vină.
S-a așezat pe bancul de lucru.
— David, a zis. Acum o lună, când ai întârziat tu cu ușile, eu am crezut că te scuzi. Iar acum, când întârzii eu, ție ce ți se pare — că mă scuz sau că am avut ghinion?
David a strâmbat din nas, sincer:
— Sincer? Și mie mi-a trecut prin cap, o clipă, că te scuzi.
Au tăcut amândoi. Și în tăcerea aceea au priceput ce le făcea atelierul de luni de zile. Fiecare, când greșea el, vedea limpede toate piedicile din afară — furnirul, lemnul, depozitul. Iar când greșea celălalt, nu mai vedea piedicile, vedea omul: leneș, nepăsător, de vină. Își iertau lor situația și-i osândeau celuilalt firea, pentru exact aceeași faptă.
Din ziua aceea au schimbat o vorbă între ei, jumătate în glumă, când unul rămânea în urmă. În loc de „din cauza ta", celălalt întreba: „Furnir greșit sau lemn crăpat?" — adică: stai, până să te judec, ia să văd ce piedică ai avut, așa cum aș vrea să-mi vezi și tu piedicile mele. Și comenzile au început iar să iasă la timp — nu fiindcă munceau mai mult, ci fiindcă nu mai pierdeau jumătate din zi căutând un vinovat în loc de o soluție.