În jurul anului 70, comunitatea creștinilor care credeau în Iisus traversa o perioadă marcată de crize și nesiguranță. În deceniul precedent, anii ’60, multe dintre figurile centrale ale mișcării fuseseră ucise violent. Potrivit tradiției creștine, apostolii Petru și Pavel au fost martirizați la Roma sub domnia împăratului Nero, iar alte surse istorice menționează că Iacov, ruda Domnului Iisus, a fost ucis cu pietre în Ierusalim. Dispariția acestor lideri spirituali a reprezentat un șoc profund pentru orice creștin care auzea despre moartea lor, zdruncinându-le încrederea și sentimentul de siguranță.
Una dintre cele mai mari tensiuni teologice și emoționale cu care se confrunta comunitatea era legată de întârzierea revenirii Mântuitorului Iisus. Sf. Ap. Pavel, una dintre figurile cele mai influente ale creștinismului timpuriu, exprimase convingerea fermă că Domnul urma să revină în timpul vieții sale pentru a inaugura învierea generală și judecata finală. Totuși, Sf. Ap. Pavel nu mai era printre cei vii, iar Domnul nu apăruse. În același timp, compoziția demografică a bisericii se schimba semnificativ: tot mai mulți adepți proveneau dintre neamuri, adică dintre cei care nu erau evrei. Această transformare a comunității era dificil de acceptat pentru mulți, având în vedere că mesajul original al creștinismului îl prezenta pe Iisus ca Mesia promis de Dumnezeul evreilor și Regele destinat poporului ales.
Crizele spirituale erau agravate de haosul politic și militar din regiune. În Iudeea și Galileea, tensiunile dintre evrei și stăpânirea romană, care dominase această zonă timp de decenii, atinseseră punctul de fierbere. Mulți evrei considerau că stăpânirea romană era un afront direct la adresa promisiunilor divine referitoare la țara lor. Grupuri radicale precum zeloții recurgeau uneori la acte violente împotriva romanilor, în timp ce profeți precum Ioan Botezătorul și Iisus denunțaseră nedreptățile ordinii de atunci, proclamând venirea iminenta a Împărăției lui Dumnezeu, o realitate care urma să înlocuiască imperiul roman.
Pe fundalul acestor frământări, la sfârșitul anilor ’60, a izbucnit o mare revoltă evreiască cu scopul de a elibera Iudeea și Galileea de sub dominația romană. Revolta s-a intensificat, dar până în anul 70, romanii reușiseră să recâștige controlul. Ierusalimul a fost asediat, iar populația sa a suferit enorm din cauza foametei și a distrugerilor masive. În cele din urmă, romanii au cucerit orașul și au distrus Templul, centrul spiritual al evreilor, care nu a mai fost reconstruit niciodată.
În acest context dramatic, un autor creștin anonim a scris ceea ce este considerată cea mai veche relatare despre viața și moartea lui Iisus, cunoscută astăzi sub numele de Evanghelia după Marcu. Deși textul nu dezvăluie identitatea autorului, tradiția creștină din secolul al II-lea a sugerat că acesta ar fi fost Marcu, un însoțitor al apostolului Petru.
Sf. Ev. Marcu era pe deplin conștient de vremurile tumultuoase în care trăia, iar acest lucru este evident în textul său. El include referințe la distrugerea Ierusalimului și a Templului, oferind totodată un mesaj de speranță pentru credincioșii copleșiți de pierderi și suferințe. Mesajul său era clar: Împărăția lui Dumnezeu este aproape, iar evenimentele dureroase prin care treceau demonstrau acest lucru. Marcu subliniază că suferința și moartea sunt experiențe pe care credincioșii trebuie să le accepte ca parte a drumului lor, la fel cum Iisus a suferit și a murit pentru ceilalți. Cu toate acestea, el îi încurajează să aibă încredere că Iisus, Fiul Omului, va reveni pentru a restabili definitiv Împărăția lui Dumnezeu. Pentru a-și demonstra umanitatea, Iisus nu S-a numit pe Sine „fiu al omului”, ci „Fiul Omului”, articulând substantivul „fiu”, pentru a se înțelege că El este un fiu unic al umanității, cu totul deosebit, așa cum este Fiul unic al lui Dumnezeu, mai precis, că este Mesia, Cel care a unit pe om cu Dumnezeu.