Matei 22, 1-14
Nimeni nu spune vreodată că nu vrea să vină.
Aceasta e partea care ar trebui să ne dea de gândit. Împăratul trimite slujitorii, invitația e făcută, masa e pusă — și oamenii aceia nu strigă, nu se revoltă, nu trântesc ușa. Doar au ceva de făcut. Unul are o țarină. Altul are o prăvălie. Sunt oameni cumsecade cu obligații reale, exact ca noi, și dacă i-ai fi întrebat dacă țin la împărat ți-ar fi spus că da, firește, cum să nu.
Așa arată refuzul, de obicei. Nu ca o hotărâre, ci ca o amânare care se prelungește. Ne pierdem viețile nu prin ceea ce alegem împotriva lui Dumnezeu, ci prin ceea ce alegem în locul Lui, un lucru mărunt și legitim o dată, și încă o dată, și încă o dată, până când ne trezim la cincizeci de ani întrebându-ne de ce sufletul ni s-a făcut atât de mic. Țarina n-a fost niciodată dușmanul. Țarina a fost doar mai aproape.
Și aici pilda face lucrul acela care ne descumpănește. Împăratul nu anulează nunta.
Gândește-te ce înseamnă. Petrecerea nu depinde de tine. Nu ai atâta greutate încât absența ta să oprească bucuria lui Dumnezeu. E o veste care umilește și, în același timp, e singura veste care ne poate mântui: masa aceea se va ține și fără noi, ceea ce înseamnă că nu suntem chemați acolo pentru că e nevoie de noi. Suntem chemați pentru că împăratul așa vrea.
Așa că trimite la răspântii. La marginea drumului, unde stau cei care nu sperau nimic de la nicio nuntă. Și adună, spune Evanghelia — și nu grăbi peste cuvântul acesta — și răi și buni. Nu i-a triat. Nu a stat la poartă cu o listă. Casa de nuntă a lui Dumnezeu se umple cu oameni pe care noi nu i-am fi invitat, și, dacă suntem sinceri, cu oameni care nu ne-ar fi invitat nici ei pe noi.
Iată biserica ta, duminică dimineața. Iată-te pe tine.
Apoi vine omul fără haină de nuntă, și predicile obișnuite se grăbesc aici să ne sperie. Dar oprește-te o clipă la ceea ce se petrece de fapt. Un om luat de la marginea drumului. De unde să fi avut haină? Nimeni de acolo nu avea haină. Toți cei din sală purtau ceva ce nu-și cumpăraseră — la asemenea nunți, veșmântul îl dădea gazda la intrare. Toată sala aceea era îmbrăcată în darul împăratului.
Deci omul acesta nu e cel sărac. E cel care a trecut pe lângă masa cu veșminte și a spus, în felul acela pe care îl cunoaștem prea bine: mulțumesc, sunt bine așa cum sunt.
A intrat la nuntă hotărât să rămână neschimbat.
Și când e întrebat — prietene, cum ai intrat aici?, întrebat cu blândețe, întrebat pe nume de prieten — omul tace. Nu se apără, pentru că nu are ce spune. Nu a fost o neînțelegere. A fost o preferință.
Aceasta e, cred, singura teamă adevărată pe care ne-o lasă pilda. Nu că Dumnezeu ne-ar putea găsi prea zdrențăroși pentru masa Lui. Ci că am putea sta o viață întreagă în casa Lui, la slujbele Lui, cu numele Lui pe buze, refuzând politicos să fim îmbrăcați. Vin la biserică, dar rămân eu însumi. Mă rog, dar nu mă las schimbat. Primesc invitația și resping veșmântul, ceea ce înseamnă că am primit doar jumătate din har — partea care mă lasă unde sunt, nu partea care mă face altul.
Iar veșmântul, spune Apostolul, este Hristos însuși. Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat.
Așa că mâine dimineață, când te ridici, nu ai de purtat greutatea de a-ți face singur o haină de nuntă. Nu ai destulă pânză și amândoi știm asta. Ai doar de întins mâinile și de a lăsa să fii îmbrăcat de Cineva care ține petrecerea aceea de mult, cu răbdare, și care încă îți spune prietene.
Mulți sunt chemați. Puțini aleg să fie îmbrăcați.
Pr. Ionuț-Marian Olariu