Textul de astăzi ne plasează într-un loc incomod. Iisus ne vorbește despre doi oameni separați de o prăpastie - bogatul în purpură și vison, și Lazăr acoperit de răni. Dar poate cea mai tulburătoare parte a acestei parabole nu este distanța dintre bogat și sărac, ci faptul că bogatul trecea pe lângă Lazăr în fiecare zi. În fiecare zi.
Vedeți, noi am prefera să credem că suferința este undeva departe, într-un loc unde nu o putem vedea. Dar Iisus plasează această poveste chiar la poarta casei. Lazăr nu era într-o țară îndepărtată. Era acolo, vizibil, prezent, real. Și totuși, cumva, invizibil pentru cel care trecea zilnic pe lângă el.
Mă întreb pe lângă câte porți am trecut săptămana ce a trecut? Nu porți fizice, ci acele momente când suferința altcuiva a fost suficient de aproape încât să o văd, dar am ales să privesc în altă parte. Poate era în ochii casierului obosit. Poate în mesajul unui prieten pe care l'am amânat să-l sun. Poate în știrile pe care le-am derulat repede pentru că erau prea grele.
Bogatul din parabolă nu era neapărat un om rău în sensul convențional. Nu citim că l-ar fi alungat pe Lazăr sau că l-ar fi maltratat. Păcatul său a fost mai subtil și poate tocmai de aceea mai periculos - el pur și simplu nu l-a văzut. Sau mai precis, a ales să nu vadă.
Ceea ce face această parabolă atât de puternică este folosirea timpului. În viață, bogatul avea tot timpul din lume, dar nu l-a folosit. În moarte, când în sfârșit îl vede pe Lazăr, este prea târziu. Prăpastia care era invizibilă în viață devine de netrecut în moarte.
Dar iată vestea bună ascunsă în această poveste sobră: noi încă suntem de această parte a prăpastiei. Încă avem timp. Fiecare zi când trecem pe lângă poarta noastră este o invitație la vedere, la recunoaștere, la acțiune.
Poate întrebarea nu este "De ce permite Dumnezeu suferința?" ci "De ce permitem noi ca suferința să rămână nevăzută?" Iisus nu ne cere să salvăm întreaga lume. Dar ne cheamă să-l vedem pe Lazăr de la poarta noastră.
Ce ar însemna pentru noi să trăim cu ochii deschiși? Să vedem nu doar nevoile materiale, ci și singurătatea, descurajarea, povara nevăzută pe care o poartă cei din jurul nostru?
Și aici este răsturnarea pe care doar Evanghelia o poate oferi: când în sfârșit îl vedem pe Lazăr, nu îl salvăm doar pe el. Ne salvăm și pe noi înșine. De la orbirea care ne separă nu doar de ceilalți, ci și de propria noastră umanitate. De la iluzia că bunăstarea noastră este separată de a celorlalți.
Bogatul a crezut că poarta îl proteja. În realitate, îl împiedica să vadă că salvarea sa era legată de recunoașterea demnității celui de dincolo de ea.
Prieteni, parabola aceasta nu este despre bogăție versus sărăcie. Este despre vedere versus orbire. Este despre alegerea zilnică de a recunoaște imaginea lui Dumnezeu în cel de lângă noi.
Astăzi, când veți trece pe lângă porțile voastre - fie ele literale sau metaforice - amintiți-vă: încă este timp. Prăpastia nu este încă fixată. Și în fiecare moment de recunoaștere, în fiecare gest de compasiune, Împărăția lui Dumnezeu se apropie puțin mai mult.
Pentru că în final, poate cea mai mare tragedie nu este că există suferință în lume, ci că trecem pe lângă ea fără să observăm. Dar astăzi, chiar astăzi, putem alege să vedem.
Amin.