Lecția 8 — Verbul care intră în aproape orice propoziție: „a fi”

Mai întâi, ce este de fapt un verb — explicat pe îndelete

Până acum am vorbit mult despre lucruri — despre mese, lămpi, cărți, despre steagurile lor și despre cum le înlocuim cu pronume. Dar dacă ai numai lucruri, încă nu poți spune nimic. Privește: „masă... lampă... pâine..." — sunt doar nume aruncate, nu spun nimic, nu se leagă într-o vorbă cu noimă. Ca să se nască o propoziție adevărată, ai nevoie de altceva, de un cuvânt care pune lucrurile în mișcare, care spune ce se întâmplă cu ele, ce fac, cum sunt. Acel cuvânt se numește verb.

Hai să-l simți, nu doar să-l definești. Ia trei propoziții românești simple:

Pâinea este caldă.
Câinele aleargă.
Femeia citește.

În fiecare, am îngroșat un cuvânt. Acela e verbul, și e inima propoziției. Ca să te convingi cât de mult atârnă totul de el, scoate-l și privește ce rămâne:

Pâinea ... caldă.
Câinele ...
Femeia ...

S-a prăbușit totul. Nu mai înțelegi nimic. A rămas o pâine care nu se știe ce face cu căldura ei, un câine care nu se știe ce face, o femeie suspendată în gol. Verbul era cel care ținea propoziția în picioare, ca un stâlp de casă. Aceasta e cea mai bună imagine a verbului: stâlpul propoziției, fără de care totul cade.

Verbul îți spune, de obicei, unul din două lucruri. Uneori îți spune o acțiune, ceva ce cineva face — aleargă, citește, mănâncă, lovește, vine, pleacă. Alteori, în loc de o acțiune, îți spune o stare, felul în care cineva sau ceva se află — este obosit, este frumos, este aici. Aceasta din urmă, starea, e treaba verbului despre care vom vorbi astăzi, cel mai important verb din orice limbă: verbul „a fi”.

De ce verbul „a fi” e cel mai folositor cuvânt pe care îl poți învăța

Gândește-te o clipă câte lucruri spui în fiecare zi care încep, în fond, cu „a fi”. „Sunt obosit." „E frig." „Este aici." „Suntem acasă." „Ești bun." „Sunt din România." Toate acestea, în miezul lor, se sprijină pe verbul „a fi”. El nu spune o acțiune — nimeni nu „face” nimic în „sunt obosit” — ci leagă pe cineva de o stare, de o însușire, de un loc. El e cleiul care lipește un lucru de felul cum este el.

Tocmai fiindcă îl folosești atât de des, verbul „a fi” merită să fie printre primele lucruri pe care le stăpânești bine în germană. Cu el singur, cum vei vedea, poți deja să spui zeci de lucruri folositoare despre tine, despre alții, despre lume. În germană, acest verb se numește sein. Aceasta e forma lui de bază, numele lui — cum în română spunem „a fi” ca nume al verbului. Hai să-l învățăm pe toate fețele.

De ce verbul se schimbă după cine este vorba — un lucru pe care îl faci deja în română

Înainte de a-ți arăta formele germane, vreau să-ți lămuresc de ce un verb se tot schimbă, fiindcă altfel formele acelea ți s-ar părea o povară fără rost. Și, ca de obicei, pornesc de la ceva ce faci deja perfect în română, fără să bagi de seamă.

În română, verbul „a fi” nu rămâne niciodată la fel; el se preschimbă după cine e vorba. Privește:

Eu sunt obosit.
Tu ești obosit.
El este obosit.
Noi suntem obosiți.
Voi sunteți obosiți.
Ei sunt obosiți.

Vezi cum același verb „a fi” ia, de fiecare dată, altă formă? Sunt, ești, este, suntem, sunteți, sunt. Tu nu te gândești niciodată la asta — îți vine din burtă, ai învățat-o de copil. Dar dacă te uiți cu atenție, e o întreagă rânduială: fiecărei persoane îi corespunde o formă a verbului. „Eu” cheamă „sunt”, „tu” cheamă „ești”, „el” cheamă „este”. Verbul se potrivește după cel despre care e vorba.

Persoana sau lucrul despre care vorbește propoziția — cel care „este” ceva, cel care face acțiunea — are și el un nume în gramatică: se cheamă subiectul propoziției. În „Eu sunt obosit”, subiectul e „eu”. În „Pâinea este caldă”, subiectul e „pâinea”. E cel în jurul căruia se învârte propoziția, cel despre care se spune ceva.

Ei bine, germana face exact același lucru ca româna: verbul „a fi” se schimbă după subiect, ia altă formă pentru fiecare persoană. Singura noutate e că trebuie să înveți formele germane. Dar mecanismul în sine îl cunoști deja perfect din română — doar îl muți pe alt set de cuvinte.

Cele șapte forme ale verbului „sein”

În germană sunt șapte feluri de subiect — le-ai întâlnit pe cele mai multe în lecția trecută, când am vorbit despre felurile de „tu”. Pentru fiecare, verbul „sein” are forma lui potrivită. Citește tabelul de mai jos rar, ca pe niște perechi, spunând cu voce tare subiectul împreună cu forma verbului:

O veste bună care îți ușurează povara

Privește încă o dată coloana din mijloc, coloana formelor germane, și vei observa ceva care îți va ridica o piatră de pe inimă. Deși sunt șapte rânduri, formele nu sunt șapte cuvinte deosebite. Cuvântul sind apare de trei ori — pentru wir (noi), pentru sie (ei) și pentru Sie (dumneavoastră). E aceeași formă, repetată.

Asta înseamnă că, din cele șapte rânduri, ai de ținut minte de fapt numai patru forme cu adevărat deosebite. Iată-le, acestea sunt cele patru cuvinte care trebuie să-ți intre în sânge:

bin — când vorbești despre tine însuți („eu sunt”).
bist — când vorbești cu cineva apropiat, un singur om („tu ești”).
ist — când vorbești despre un singur cineva sau ceva, el, ea sau un lucru („este”).
sind — pentru toate grupurile, plus pentru adresarea respectuoasă („suntem / sunt / sunteți”).

Și mai e una, mai rar folosită, dar de care ai nevoie pentru a vorbi cu un grup de apropiați:

seid — când vorbești cu mai mulți pe care îi tutuiești („voi sunteți”).

Așadar, cinci cuvinte cu totul: bin, bist, ist, sind, seid. Atât stă între tine și capacitatea de a spune „a fi” în orice situație. E foarte puțin pentru cât de mult vei folosi.

O capcană de scriere, ca să nu te poticnești

Înainte de a merge mai departe, o atenționare scurtă, fiindcă aici greșesc mulți. Forma seid (cea care înseamnă „voi sunteți”, scrisă cu „d” la coadă) sună la ureche exact ca un alt cuvânt german, seit (scris cu „t” la coadă), care nu are nicio legătură cu verbul „a fi” — seit înseamnă „de când”, „de”, și arată de cât timp durează ceva. Privește deosebirea:

Ihr seid müde. (Voi sunteți obosiți.) — aici e verbul „a fi”, cu „d”.
Ich wohne hier seit zwei Jahren. (Locuiesc aici de doi ani.) — aici e cuvântul pentru „de când”, cu „t”.

În vorbire nu auzi deosebirea dintre ele, te bizui pe înțelesul propoziției ca să știi care e care. Dar în scris, ai grijă: „voi sunteți” se scrie seid, cu „d”.

Cum sună verbul „sein” în propoziții adevărate

Hai să-l vedem la lucru, în propoziții pe care chiar le vei rosti sau le vei auzi în viața de zi cu zi. Fiecare propoziție de mai jos are un subiect (cine), o formă a verbului „sein”, și apoi o stare, o însușire sau un loc. Citește-le cu voce tare.

Ich bin müde. (Sunt obosit.)
Ich bin aus Rumänien. (Sunt din România.)
Ich bin hier. (Sunt aici.)

Du bist sehr nett. (Ești foarte amabil.)
Du bist mein Freund. (Ești prietenul meu.)

Er ist groß. (El e înalt.)
Sie ist schön. (Ea e frumoasă.)
Es ist kalt. (E frig.)
Das ist gut. (Asta e bine.)

Wir sind zu Hause. (Suntem acasă.)
Wir sind eine Familie. (Suntem o familie.)

Ihr seid willkommen. (Sunteți bineveniți. — către apropiați.)

Sie sind sehr freundlich. (Sunteți foarte prietenos. Sau: Ei sunt foarte prietenoși.)

Oprește-te puțin la es ist kalt (e frig). Aici „es”, acel pronume neutru din lecția trecută, se folosește într-un fel aparte: pentru vreme, pentru cum e afară, pentru o stare generală a lumii. „E frig”, „e cald”, „e târziu”, „e greu” — toate se spun în germană cu es ist. E un „es” care nu înlocuiește niciun lucru anume, ci vorbește despre starea de fapt din jur, cum în română spunem „e frig” fără să precizăm cine sau ce e frig.

O regulă de aur a germanei, pe care o întâlnești aici prima dată: verbul stă pe locul al doilea

Acum trebuie să-ți arăt ceva ce ține de însăși așezarea cuvintelor în germană, o rânduială pe care o vei întâlni la tot pasul de aici înainte, și e mai bine s-o prinzi de pe acum, cu verbul „a fi”, fiindcă e simplu. Regula sună așa: în germană, verbul stă pe locul al doilea în propoziție. Aproape întotdeauna.

Ce înseamnă „locul al doilea”? Nu neapărat al doilea cuvânt, ci a doua bucată de înțeles din propoziție. Hai să vedem pe viu. Ia propoziția simplă:

Ich bin müde. (Sunt obosit.)
Aici, bucata întâi e ich, bucata a doua e bin, bucata a treia e müde. Verbul bin stă, vezi, pe locul al doilea. Așa e firesc, așa e ușor.

Dar acum se întâmplă ceva interesant, ceva ce româna nu face. Să zicem că vrei să începi propoziția cu altceva, de pildă cu „astăzi”. În română ai spune „Astăzi eu sunt obosit”, și verbul ar rămâne după „eu”. În germană însă, regula locului al doilea e neclintită, și ea forțează o mutare:

Heute bin ich müde. (Astăzi sunt obosit.)
Bucata întâi e heute (astăzi). Și fiindcă verbul trebuie neapărat să stea pe locul al doilea, el vine imediat: bin. Abia după el vine subiectul, ich. Și la urmă müde.

Privește ce s-a întâmplat: pentru că am pus „astăzi” pe locul întâi, subiectul „ich” a fost împins mai în spate, iar verbul „bin” a rămas neclintit pe locul al doilea, ca un cui bătut în lemn. Orice se mută în jurul lui, verbul nu se clintește de pe locul doi. Aceasta e una din rânduielile cele mai statornice ale germanei, iar dacă o prinzi acum, cu verbul „a fi”, îți va folosi la toate verbele de mai târziu. Verbul german e ancorat pe locul al doilea — ține minte imaginea cuiului bătut în lemn.

Cum faci o întrebare cu verbul „sein”

Mai e un singur lucru de arătat, și e o unealtă foarte folositoare: cum transformi o afirmație în întrebare. În germană e uimitor de simplu — muți verbul pe primul loc, înaintea subiectului, și gata, ai o întrebare. Privește:

Du bist müde. (Tu ești obosit.) → Bist du müde? (Ești obosit?)
Er ist hier. (El e aici.) → Ist er hier? (E aici?)
Sie sind aus Berlin. (Sunteți din Berlin.) → Sind Sie aus Berlin? (Sunteți din Berlin?)

Vezi mișcarea? Verbul, care în afirmație stătea pe locul al doilea, sare acum în față, pe locul întâi, iar subiectul se așază imediat după el. Atât. Cu această singură mișcare, ai în mână puterea de a întreba zeci de lucruri. Și, ca un dar în plus, această mișcare — verbul în față pentru întrebare — nu merge doar la „sein”, ci la toate verbele germane, cum vei vedea în lecția următoare.

Ce faci acum

Iată exercițiul tău, în doi pași. Mai întâi, alcătuiește șapte propoziții simple despre tine, despre cei din jur, despre lucrurile din casă, folosind formele verbului „sein”. Spune-le cu voce tare, ca să-ți intre formele în gură:

Ich bin hier. (Sunt aici.)
Ich bin müde. (Sunt obosit.)
Du bist mein Freund. (Ești prietenul meu.)
Er ist groß. (El e înalt.)
Es ist kalt heute. (E frig astăzi.)
Wir sind zu Hause. (Suntem acasă.)
Ihr seid willkommen. (Sunteți bineveniți.)

Apoi, în al doilea pas, ia fiecare propoziție și preface-o în întrebare, mutând verbul în față:

Bist du müde? (Ești obosit?)
Ist er groß? (E înalt?)
Sind wir zu Hause? (Suntem acasă?)
Sind Sie aus Rumänien? (Sunteți din România?)

Această trecere de la afirmație la întrebare, prin simpla mutare a verbului, e cea dintâi unealtă adevărată pe care o ai în germană. Numai cu verbul „sein” și cu acest mic truc poți deja să porți o mulțime de schimburi de vorbe: să spui cum ești, să întrebi cum e celălalt, să afli de unde e cineva, să spui unde te afli. E mult, pentru atât de puțin de învățat.