Înainte de orice cuvânt, o vorbă despre gură
Când te apuci să înveți o limbă nouă, primul gând e la cuvinte: cum se spune „pâine", cum se spune „mulțumesc", cum se spune „cât costă". E firesc. Dar există ceva care vine înaintea cuvintelor, ceva ce aproape nimeni nu-ți spune la început, și tocmai de aceea atâția oameni vorbesc germana ani de zile și tot „a român care s-a chinuit" sună. Acel ceva este gura însăși — mușchii feței, poziția limbii, felul în care iese aerul.
Gândește-te o clipă la asta. Tu vorbești română de zeci de ani. În tot acest timp, mușchii gurii tale au învățat niște poziții, niște mișcări, pe care le faci acum fără să te gândești deloc. Limba ta știe singură unde să se așeze pentru un „r", buzele știu singure cât să se deschidă pentru un „o". Sunt mișcări intrate în carne, automate, ca mersul. Problema e că aceste mișcări sunt mișcări românești. Iar germana cere, în câteva locuri, mișcări pe care gura ta nu le-a făcut niciodată.
Dacă încerci să torni cuvinte germane peste mușchii din română, rezultatul va suna mereu puțin strâmb — nu pentru că greșești cuvintele, ci pentru că le rostești cu o gură care nu e încă pregătită pentru ele. De aceea lecția aceasta, prima din tot cursul, nu te învață niciun cuvânt folositor. Te învață patru mișcări din gură. Patru, atât. Dar dacă le faci bine, restul cursului se va așeza pe o temelie sănătoasă, iar dacă le sari, vei căra după tine un accent stricat ani buni.
Prima mișcare: sunetul „ü", care nu există în română
Începem cu sunetul cel mai important, pentru că el este, mai mult decât oricare altul, granița dintre cineva care a învățat germana din carte și cineva care chiar sună a neamț. Este sunetul scris cu două puncte deasupra lui „u": ü.
Vestea proastă: acest sunet nu există în limba română. Nu ai cu ce să-l compari direct, nu există niciun cuvânt românesc în care să-l fi auzit. E un sunet pe care gura ta nu l-a produs niciodată în viață. Vestea bună: se învață în câteva minute, dacă urmezi exact pașii.
Iată cum se face, încet, pas cu pas. Citește și execută în același timp, în fața unei oglinzi dacă poți:
Întâi, spune sunetul „i", lung, ca în cuvântul românesc „mie". Ține-l: „iiiii". Observă ce face gura ta — limba s-a ridicat în față, spre cerul gurii, iar buzele sunt întinse într-o parte, ca într-un zâmbet ușor. Aceasta e poziția pentru „i".
Acum vine partea grea, și totodată singura care contează. Fără să muți limba din locul ei — limba rămâne sus, în față, exact ca pentru „i" — schimbă numai buzele: rotunjește-le, strânge-le în față ca și cum ai fluiera sau ca și cum ai sufla într-o lumânare. Limba zice mai departe „i", dar buzele zic „u". Din această ciocnire — limbă de „i", buze de „u" — se naște sunetul „ü".
Ai să-l simți ciudat prima dată. E normal, e un sunet nou pentru mușchii tăi. Repetă-l de mai multe ori, mutând atenția înainte și înapoi: „i"... rotunjesc buzele... „ü". „i"... „ü". Până prinzi senzația.
Acest sunet îl vei întâlni la tot pasul, în cuvinte de care nu ai cum să scapi în viața de zi cu zi din Germania:
für (pentru), Tür (ușa), müde (obosit), fünf (cinci), über (peste, deasupra), Brüder (frați), München (orașul München), grün (verde), Frühstück (micul dejun).
Și ține minte de ce nu poți trișa aici: există perechi de cuvinte care se deosebesc numai prin acest sunet, iar dacă îl spui greșit, spui alt cuvânt. De pildă, für înseamnă „pentru", dar dacă în loc de „ü" spui un „i" simplu și rostești fir, ai spus cu totul altceva. Pune-ți degetul pe buze când spui für: trebuie să le simți rotunde, strânse în față. Dacă degetul simte buze întinse, încă spui „i", nu „ü".
A doua mișcare: litera „w", capcana în care se cade ușor
Trecem la o capcană în care cad mulți români, și care e ușor de reparat odată ce o știi. E vorba de litera w.
Când românul vede litera „w", mintea lui o trage automat către sunetul „u", pentru că așa a învățat din engleză — în „week-end", „whisky", „William", „w" sună a „u". Și atunci, văzând cuvântul german Wein, românul citește „uain". Greșit. Complet greșit.
În germană, litera „w" se citește exact ca litera „v" din română. Nici mai mult, nici mai puțin. Acel „v" pe care îl rostești zilnic în „vin", „vară", „vorbă", „vânt" — acela este sunetul lui „w" german.
Privește, și citește cu voce tare varianta corectă:
Wein se citește „vain" și înseamnă vin.
Wasser se citește „vasser" și înseamnă apă.
wo se citește „vo" și înseamnă unde.
wir se citește „vir" și înseamnă noi.
Wohnung se citește „vonung" și înseamnă locuință.
Woche se citește „vohe" și înseamnă săptămână.
Aici, spre deosebire de „ü", ai un avantaj uriaș ca român: sunetul există deja în gura ta, perfect format, de când erai copil. Nu trebuie să înveți nimic nou. Trebuie doar să dezveți reflexul greșit de a citi „w" ca „u". De fiecare dată când vezi un „w" german, spune-ți în gând „v" și ești salvat. Cu puțin exercițiu, reflexul se schimbă și nu mai greșești.
A treia mișcare: cele două sunete ascunse în „ch"
Acum venim la o pereche de litere care îi încurcă pe mulți, pentru că aceleași două litere — ch — ascund de fapt două sunete diferite, iar la început urechea românească nici nu le aude ca fiind diferite. Trebuie să înveți, mai întâi, să le auzi, și abia apoi să le rostești.
Primul sunet îl putem numi „ch" aspru. El apare după vocalele groase: după a, după o, după u. Îl găsești în cuvinte ca Nacht (noapte), Buch (carte), acht (opt), auch (de asemenea, și el), Bach (pârâu), Tochter (fiică). Acest sunet se face în fundul gâtului, cu aer împins printr-o strâmtoare, ca atunci când vrei să-ți cureți gâtul sau ca atunci când imiți un om care gâfâie. E aspru, zgrunțuros, vine de adânc. De fapt, românul îl cunoaște oarecum: e ca un „h" mult mai apăsat, mai cu zgârâit, decât „h"-ul nostru blând din „hârtie".
Al doilea sunet îl putem numi „ch" moale. El apare după vocalele subțiri și după consoane: după e, după i, după r, după l. Îl găsești în ich (eu), nicht (nu), Milch (lapte), Licht (lumină), München, Kirche (biserică). Acest sunet se face cu totul în altă parte a gurii — nu în fundul gâtului, ci în față, pe cerul gurii. Pune limba ca pentru „i" și suflă ușor printre limbă și cerul gurii. Iese un sunet șuierat, subțire, ca un șuierat foarte fin de pisică supărată. Nu e nici „ș"-ul nostru, nici „h"-ul nostru — e ceva între ele, mai subțire decât amândouă.
Ca să simți diferența pe pielea ta, spune una după alta aceste două cuvinte: ich (eu) și auch (de asemenea). La ich, aerul iese prin față, sus, pe cerul gurii. La auch, aerul iese din spate, din fundul gâtului. Sunt două locuri complet diferite din gură. Dacă le spui pe amândouă la fel, încă nu ai prins diferența — mai exersează, mutând atenția la locul de unde iese aerul. Cu răbdare, urechea ta va începe să le deosebească, și apoi și gura.
A patra mișcare: litera „r", care nu se rostogolește
Ultima mișcare a acestei lecții privește litera r, și aici e vorba mai degrabă despre ceva ce trebuie să nu mai faci.
Românul rostogolește „r"-ul cu vârful limbii, vibrând: „rrrr". E un „r" puternic, care tremură în fața gurii. Îl folosești în „țară", „roșu", „repede". Acest „r" rostogolit este, poate, semnul cel mai sigur al accentului românesc atunci când vorbești germană.
Neamțul nu rostogolește „r"-ul. El îl face cu totul altfel: ridică spatele limbii spre fundul gurii, spre gât, și produce un sunet moale, gâlgâit, aproape ca o gargară foarte ușoară. Vârful limbii nu vibrează deloc, stă cuminte jos. „R"-ul german e mult mai discret, mai înfundat, aproape că se topește în cuvânt.
Privește cuvintele și încearcă să spui „r"-ul fără să-l rostogolești:
rot (roșu) — nu „rrrot", ci aproape „ghot", cu un sunet venit din spate.
Reise (călătorie) — fără tremurul limbii în față.
Bruder (frate) — „r"-ul aproape dispare, se înmoaie.
Brot (pâine), Frau (femeie), Herr (domn).
Iată un truc care te scoate din încurcătură imediat: dacă îți e greu să prinzi „r"-ul german adevărat, fă măcar un „r" ca francezii — acel „r" gâtuit, din fundul gâtului, pe care îl auzi când cineva imită un franțuz. Chiar dacă nu e perfect german, e cu mult mai aproape de adevăr decât „r"-ul rostogolit românesc. Regula de aur aici e simplă: mai bine un „r" prea moale decât unul rostogolit. Subțire e bine, tremurat e românește.
Ce faci acum, și de ce contează atât de mult
Iată exercițiul tău, și te rog să-l iei în serios chiar dacă pare mărunt. Citește cu voce tare lista de mai jos, încet, simțind la fiecare cuvânt mișcarea pe care o antrenezi. Nu citi în gând — sunetele se învață doar cu gura, niciodată cu ochii.
Pentru buzele rotunde („ü"): für — Tür — müde — fünf.
Pentru „v" în loc de „u" („w"): Wein — Wasser — wo — wir.
Pentru aerul în față („ch" moale): ich — nicht — Milch.
Pentru aerul în spate („ch" aspru): Nacht — Buch — auch.
Pentru „r"-ul înghițit: rot — Reise — Bruder.
Fă asta două minute, de două ori pe zi, vreme de trei zile, înainte să treci mai departe.
Și acum, de ce contează atât de mult tocmai la început. Mușchii gurii sunt ca lutul: la început moi, ușor de modelat, dar odată ce se usucă într-o formă, greu îi mai schimbi. Dacă în primele săptămâni îți permiți să rostești germana cu sunete românești — „u" în loc de „ü", „r" rostogolit, „ch" peste tot la fel — acele obiceiuri se usucă în forma greșită și se lipesc de tine. Peste un an, peste cinci ani, le vei avea încă, și va fi mult mai greu să le repari decât ar fi fost să le faci bine din prima. Două minute pe zi acum te scutesc de un accent care altfel te-ar însoți toată viața. Merită. Crede-mă că merită.