Era o dimineață cu brumă când Celestin găsi ușa chiliei încuiată. Un bilețel scria: "Vino la părintele Damaschin iconarul, pe cărarea de nord."
După o jumătate de oră de urcat, ajunse la un atelier modest unde părintele Serafim stătea lângă un călugăr bătrân care pregătea culori pe o piatră de marmură.
"Celestin, ți-l prezint pe părintele Damaschin. Are 87 de ani și pictează icoane de la 20. L-am rugat să ne învețe despre arta amestecării culorilor."
Bătrânul ridică ochii obosiți dar blânzi: "Așa tânăr și vrea să învețe despre icoane?"
Părintele Serafim zâmbi: "Nu doar despre pictură, părinte, ci despre amestecul vieții. Celestin a adunat multe unelte duhovnicești, dar acum trebuie să învețe să le îmbine armonios."
Părintele Damaschin arătă spre pietrele cu pigmenți:
"Vezi, fiule? Am aici culori de multe feluri - alb de plumb, roșu cinabru, albastru de azurit, ocru galben. Fiecare e bun pentru ceva, dar arta e să știi când și cum să le amesteci."
Luă puțin alb pe pensulă: "Asta e ca liniștirea trupului - aduce lumină și pace." Apoi roșu: "Asta e ca înfruntarea fricilor - aduce vitalitate și curaj." Albastru: "Asta e ca rugăciunea adâncă - aduce profunzime cerească."
"Dacă pictez numai cu alb, icoana e luminoasă dar fără viață. Numai cu roșu - e vie dar agresivă. Numai cu albastru - e adâncă dar rece. Secretul e în proporții și straturi."
Părintele Damaschin arătă o icoană neterminată:
"O icoană adevărată are șapte straturi. La fel și vindecarea sufletului:
Primul strat - grundul: pregătirea, ca respirația și liniștirea Al doilea - desenul: claritatea, ca identificarea problemei Al treilea - prima culoare: acțiunea de bază, ca o rugăciune simplă Al patrulea - umbrirea: profunzimea, ca analiza gândurilor Al cincilea - luminile: speranța, ca gândurile noi, echilibrate Al șaselea - detaliile: finețea, ca micro-ajustările zilnice Al șaptelea - vernisarea: pecetluirea, ca rugăciunea de mulțumire
Dacă sari straturi, icoana nu ține. La fel cu sufletul."
După ce plecară de la iconar, părintele se opri lângă un izvor:
"Ai înțeles lecția? Până acum ai adunat unelte ca un colecționar. Acum trebuie să devii artist - să știi nu doar CE unealtă, ci CÂND și CUM să o folosești."
"Dar părinte, cum știu care unealtă e potrivită?"
Bătrânul umplu două căni cu apă:
"Când ți-e sete, bei apă. Nu stai să analizezi - simți nevoia, aplici soluția. Cu practica, la fel vei simți și cu uneltele sufletești. Trupul știe când îi e sete. Sufletul știe când are nevoie de rugăciune sau de odihnă sau de curaj."
Se așezară pe niște bușteni și părintele începu:
"A fost odată în Alexandria un doctor vestit cu o trusă de o sută de instrumente. Vine un tânăr doctor: 'Învață-mă să le folosesc pe toate!'
Bătrânul l-a dus la un bolnav. A ascultat, a pipăit, a privit în ochi. Apoi a scos UN singur medicament.
'De ce nu folosești mai multe?'
'Fiule, arta nu e să folosești toate uneltele, ci să alegi unealta potrivită. Acest bolnav are nevoie doar de odihnă și ceai de busuioc.'
Așa e și cu sufletul - uneori o simplă metanie face mai mult decât toate analizele complicate."
Înapoi în chilie, părintele aprinse trei felinare de sticlă colorată:
"Fiecare felinar reprezintă un tip de unealtă:
- Galben - unelte pentru trup (respirație, relaxare, mișcare)
- Alb - unelte pentru minte (gânduri, analiză, restructurare)
- Roșu - unelte pentru inimă (compasiune, iertare, curaj)
Acum, spune-mi o provocare recentă."
"Ieri m-am certat cu soția. Încă sunt supărat și tensionat."
"Perfect. Care lumină alegi întâi?"
Celestin se gândi: "Poate alba? Să analizez de ce s-a întâmplat?"
"Poți. Dar uite la tine - umerii ridicați, maxilarul încleștat. Poate trupul îți spune că are nevoie de lumina galbenă întâi? Un trup încordat nu poate gândi limpede."
Părintele puse un ibric la fiert:
"Când clocotește apa, ce faci - filosofezi despre natura apei sau o dai jos de pe foc?"
"O dau jos, firește."
"Exact! Când 'clocotești' emoțional, prima unealtă e răcorirea - respirația sacră, o plimbare, poate câteva metanii. Abia după ce scade 'temperatura' poți folosi uneltele de analiză."
Turnă ceai aromat: "Acum că s-a răcorit, putem bea și discuta calm. La fel cu emoțiile - mai întâi le temperezi, apoi le analizezi."
"Era un monah tânăr în Lavra care se chinuia mereu pentru că nu era 'destul de duhovnicesc'. Folosea toate uneltele - post aspru, priveghere, mii de metanii, analiză nemiloasă - dar se simțea tot mai rău.
Starețul l-a chemat: 'Fiule, arată-mi cum te nevoiești.'
Monahul începu să-și enumere 'păcatele': 'Sunt leneș! Mândru! Mânios! Nemulțumitor!'
'Ajunge!' zise starețul. 'Înțeleg. Folosești biciuirea când ai nevoie de doctorie. Te ataci când ai nevoie de mângâiere.'
I-a dat o singură sarcină: în loc să se certe cu sine, să-și vorbească cum i-ar vorbi unui frate bolnav. În trei zile, tânărul și-a regăsit pacea."
"Să exersăm ceva delicat dar puternic. Ieri, fratele portar era trist că nimeni nu-i mulțumește. I-am zis doar: 'Frate, ușa mănăstirii pare mai primitoare de când ești tu aici.' S-a luminat instant.
Asta e arta micro-afirmărilor - să vezi unde lipsește o picătură de mir și să o oferi. Hai să exersăm."
Părintele își schimbă postura, mimând oboseala: "Of, iar am adormit la priveghere..."
Celestin reflectă, apoi spuse: "Se vede că te lupți din greu. E semn că vrei să fii treaz spiritual."
"Bine! N-ai condamnat, ai văzut intenția bună. Acum..."
Părintele deveni entuziast: "Am terminat de copiat un manuscris!"
"Ce răbdare și devotament! Sigur textul s-a îmbogățit prin truda ta."
"Excelent! Ai recunoscut nu doar rezultatul, ci procesul. Asta hrănește sufletul!"
Părintele scoase o fotografie veche cu grup de pelerini la Iordan:
"Prima mea scufundare în Iordan, acum 30 de ani. Să-ți arăt savurarea profundă."
Închise ochii și începu încet:
"Simt apa rece a Iordanului pe piele... Aud psalmodierea arabilor creștini de pe mal... Văd soarele strălucind prin picăturile de pe gene... Simt nisipul între degete când ies din apă... Gustul apei sfințite pe buze..."
Deschise ochii: "Vezi? Nu e amintire uscată, e re-trăire cu toate simțurile. Când savurezi așa, binecuvântarea trecutului hrănește prezentul."
"Doi hamali din port trebuiau să ducă aceeași marfă pe deal.
Primul și-a pus toți sacii în spate dintr-odată. S-a prăbușit la jumătate.
Al doilea a făcut trei drumuri cu câte o treime. Da, a mers mai mult, dar a ajuns cu toată marfa sus.
Lecția? Nu mărimea poverii te doboară, ci refuzul de a o împărți înțelept."
"Închide ochii. Imaginează stresul ca pe proscomidiile pe care le cari la biserică. Câte sunt? Cât cântăresc? Sunt toate ale tale de adus?"
Celestin vizualiză: "Sunt prea multe... și parcă duc și ale altora..."
"Exact! Jumătate nu-ți aparțin. Poți face rugăciune pentru problemele altora, dar nu le poți rezolva tu. Prima unealtă: discernământul - ce e al tău să porți?"
"Doi frați împărțeau chilia. Unul lua tot spațiul, celălalt se strângea în colț.
După luni de suferință tăcută, fratele strâmtorat spuse calm: 'Frate, apreciez că mă primești aici, dar și eu am nevoie de loc pentru rugăciune. Putem împărți mai echitabil?'
Celălalt, surprins: 'De ce n-ai spus mai devreme? Credeam că-ți place așa!'
Vezi? Tăcerea excesivă nu e smerenie, e lipsă de comunicare. Smerenia adevărată vorbește adevărul cu dragoste."
"Pentru prezentarea de mâine, să facem o vizualizare după modelul Sfinților.
Închide ochii. Vezi-te în sală, dar nu singur - Îngerul păzitor îți stă în dreapta... Simte pace, nu ești singur... Vezi audiența ca frați, nu ca judecători... Vorbești calm, clar... La final, mulțumești lui Dumnezeu că te-a ajutat..."
După exercițiu: "Cum te simți?"
"Mai liniștit. Parcă nu mai sunt singur în asta."
"Corect! Niciodată nu ești singur. Această conștientizare schimbă totul."
La apus, părintele făcu ultima analogie:
"Un psalt bun nu cântă tot timpul forte. Știe când să cânte lin, când să facă pauză, când să lase doar cuvintele să vorbească.
Tu ești psaltul sufletului tău. Ai învățat 'cântările' - uneltele. Acum învață ritmul, măsura, armonia. Și nu uita - cele mai frumoase cântări au și tăceri între versete."
"Pentru săptămână:
Dimineața: Ca iconarul care verifică lumina, verifică-ți starea și alege prima 'culoare' În provocări: Oprește-te și întreabă: 'Ce strat al icoanei lucrez acum?' Seara: Notează ce 'amestecuri' au ieșit bine
Și ține minte - părintele Damaschin pictează de 67 de ani și încă descoperă nuanțe noi."
La plecare, părintele îi dăru o cruce mică pictată de Damaschin:
"Privește culorile - vezi cum se îmbină fără să-și piardă identitatea? Albul rămâne alb, roșul rămâne roșu, dar împreună creează Chipul.
Așa să fie practica ta - unelte distincte dar armonizate. Ești pictor al propriului suflet. Pictează cu răbdare, strat după strat, până apare chipul lui Hristos în tine."
Coborând, Celestin simțea transformarea de la colecționar la artist. În buzunar, crucea mică îi amintea că viața duhovnicească e ca o icoană - multe culori, multe straturi, un singur Chip sfânt ce se descoperă încet.
"Înțelepciunea și-a zidit casă, șapte stâlpi și-a cioplit" (Pilde 9:1).