Andrei C. avea de făcut o poartă pentru biserica nouă din sat. Optsprezece elemente lucrate manual — viță, ciorchini, o cruce simplă deasupra. Episcopul venea duminică să o binecuvânteze.
Era vineri seara, și mai era de făcut o treime.
A făcut un ciorchin bun. La al doilea, fierul a plesnit la răcire — suflase greșit la foaie. La al treilea, mâna i-a tremurat și forma a ieșit asimetrică; a încercat s-o repare cu ciocanul mic și a stricat două boabe învecinate. A pus și ciorchinul acesta în lada cu fier vechi.
S-a uitat la lada cu fier vechi. Erau acolo, una peste alta, două săptămâni de lucru irosite într-o singură zi.
A luat ciocanul cel mare și l-a azvârlit în peretele de scânduri. A scrâșnit, a săltat, a căzut într-o găleată cu apă, dând afară un val mic care a stins o parte din cărbuni. Forja a început să fâsâie urât, jumătate moartă.
Andrei s-a așezat pe pământul de lângă foaie, cu spatele lipit de zidul rece. Nu plângea. Nu se ruga. Stătea acolo cum stă un copac doborât.
Cât a stat, nu știe. Întunericul intrase prin geamul mic.
Atunci s-a auzit ciocănitul.
N-a răspuns. Ușa s-a deschis singură. Era părintele Nicolae, parohul.
A intrat, a închis ușa, și-a scos pălăria. S-a uitat în jur — la cărbuni, la ciocanul din găleată, la fierarul așezat pe jos. S-a dus la lavița din colț și s-a așezat. Drept. Cu pălăria pe genunchi.
Apoi a întrebat, încet:
„Andrei. Cu Cine ești în seara asta?"
Andrei abia a ridicat ochii. „Bună seara, părinte." A trecut peste întrebare. N-a auzit-o ca pe o întrebare. A auzit-o ca pe un salut bisericesc.
Părintele a tăcut.
A trecut un minut. Andrei a vorbit:
„Părinte, dacă nu termin poarta până duminică, m-am compromis. Episcopul vine, vede o jumătate de poartă, întreabă cine a făcut-o, află, și gata. Cinci ani de zile nu mai capăt comandă în jur. Și aveam de plătit, în noiembrie, două rate pe motocultor. Și mai e a doua a copilului la liceu, în decembrie."
A tăcut. Părintele a tăcut.
„M-am rugat azi-dimineață. Am postit ieri toată ziua. M-am calmat. Am început liniștit. Și am stricat trei ciorchini la rând. Aseară soția m-a întrebat ceva și am răspuns urât, fără să vreau. Plângea Maria, fata, când am intrat pe ușă, fiindcă o certasem dimineața pentru o cană spartă. O cană, părinte. Plângea pentru o cană, și eu o certasem ca pentru o crimă."
S-a uitat în sus, prima oară.
„Spuneți-mi ceva. Orice. Spuneți-mi cum să am pace. Mă rog de patruzeci de ani. De ce nu vine?"
Părintele a privit mult timp focul aproape stins. Apoi a întors capul.
„Andrei, eu nu te-am întrebat ce porți. Te-am întrebat cu Cine ești."
Andrei a clipit. Atunci s-a întors întrebarea de la început.
„Părinte... sunt singur."
„Vezi? Asta era întrebarea ta adevărată. Cealaltă — poarta, rata, cana — e descrierea ei. Tu te rogi de patruzeci de ani, Andrei. Dar uită-te cum te rogi. Te rogi ca să primești pace. Și aici e încurcătura. Hristos a făgăduit pace. A spus limpede: Pacea Mea v-o dau vouă. Făgăduința e fermă, e a Lui. Tu o ceri pe bună dreptate."
A făcut o pauză.
„Dar a adăugat ceva, în aceeași frază: nu precum o dă lumea. Și tu, Andrei, asta n-ai prins în patruzeci de ani. Tu ceri pacea cum o dă lumea. Adică: să se așeze poarta, să se plătească rata, să nu mai plângă fata. Lumea dă pace prin scoaterea greutății. Hristos dă pace prin venirea Lui în mijlocul greutății. Asta e altă pace. E pacea Lui. E pacea Cuiva. Nu e o stare. Este un Cineva care vine cu tine în lucru, și acea venire — aceea este pacea Lui. Nu se separă."
Andrei și-a sprijinit fruntea în palme.
„Părinte, pentru mine pacea e odihna. Dacă o simt, El e cu mine. Dacă nu, E plecat."
„Da. Și asta e marea încurcătură a omului credincios. Tu confunzi pacea Lui cu odihna ta. Pacea Lui poate veni fără odihnă — adică în mijlocul fierului încins, în mijlocul nopții albe de lucru, cu spatele care te doare. Tu o aștepți după. El o dă acum. Tocmai de aceea n-o recunoști — pentru că nu poate fi pacea pe care o cauți, ești sub greutate, deci «nu poate fi pace». Și totuși este. E altfel."
Părintele s-a ridicat. A venit până la Andrei și i-a pus o mână pe umăr — scurt, ca un timbru pus pe un plic.
„Mâine după Liturghie nu pot trece, am pomeniri. Vin duminică, după ce pleacă episcopul. Tu fă ce poți. Și dacă vrei un sfat — nu de la preot, de la om — încearcă, în noaptea asta, un singur lucru. Nu cere pace ca pe o stare. Cere-L pe El, ca pe un Cineva. Vezi ce se întâmplă cu fierul după."
A plecat. Andrei a rămas pe pământ încă mult timp.
* * *
Pe la unsprezece noaptea s-a ridicat. A pus încă un cărbune pe foc, a suflat din nou la foaie. A pus un fier nou la încălzit.
Cât aștepta, s-a uitat la icoana mică, afumată de fum, a Sf. Spiridon, atârnată deasupra forjei. A spus, în șoaptă, cu fierul rece în dreapta și cleștele în stânga:
„Doamne. Nu Te chem pentru pace. Te chem pe Tine. Fii aici, cu mine."
Nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Nicio căldură în piept. Nicio lacrimă. Forja sfârâia ca de obicei.
A luat fierul din foc.
A bătut primul ciorchin până la douăsprezece. A ieșit bun. La al doilea, fierul a sărit din clește la pocnetul daltei. L-a prins în zbor cu mănușa și a râs scurt, fără să vrea — râsul mic al omului care, pentru o clipă, uită că e nenorocit.
Pe la două și jumătate dimineața, când ajunsese la al patrulea ciorchin al nopții, s-a oprit. A pus cleștele jos. Și-a dat seama, deodată, fără să fi căutat, că nu mai era singur. Spatele îl durea încă. Episcopul venea încă duminică. Rata se plătea încă în noiembrie. Și totuși — cineva era acolo, în spațiul din spatele lui, fără să spună nimic, fără să-l ia de pe lavița aceea, fără să-i scoată poarta din mâini. Cineva care nu-l ușura, dar nu-l lăsa.
Nu era odihna. Era ceva mai adânc decât odihna. Era ca și cum apăsarea însăși fusese pătrunsă de altcineva — și acel altcineva o ducea împreună cu el. Greutatea nu plecase. Plecase singurătatea greutății. Și fără ea, greutatea era cu totul altceva.
A lucrat până la patru și jumătate. A dormit o oră pe lavița părintelui.
* * *
Sâmbătă toată ziua a lucrat. La unsprezece seara, poarta era gata.
Duminică dimineața episcopul a venit. A binecuvântat poarta. Era frumoasă. A mâncat la agapa frățească cu sătenii și a plecat după-amiază.
Pe la cinci, cu satul amorțit de mâncare și de soarele de octombrie, a venit părintele Nicolae. Andrei era iar în atelier — curăța uneltele, fără grabă, după două nopți de muncă încordată. Părintele s-a așezat pe lavița lui. Tăcuți.
Andrei a vorbit primul:
„Părinte. N-a venit pace aseară. Nici azi-noapte. Nici acum, sincer."
„Știam."
„Dar s-a întâmplat ceva. Nu știu să-i spun. Nu eram singur, părinte. Eram tot eu, tot rupt, tot speriat — dar nu mai eram singur. Spatele mă durea, dar durerea avea pe cineva în ea cu mine. Asta e pace, părinte? Sau e altceva?"
Părintele a zâmbit. Era un zâmbet cum au cei bătrâni care, când zâmbesc, par să zâmbească nu la tine, ci la ceva pe care îl știu de demult.
„Andrei, asta e pacea Lui. Doar n-ai recunoscut-o, fiindcă tu ai cerut patruzeci de ani pacea lumii și credeai că o știi. Pacea lumii e: să nu mai doară spatele, să nu mai vină rata, să se așeze totul. Pacea Lui e: El, cu tine, în spatele care doare. Sunt două nuanțe diferite. Lumea îți spune că dacă nu o ai pe prima, n-ai nicio pace. Hristos îți spune: tocmai când n-o ai pe prima, poți primi pe a doua, în formă curată."
A așezat pălăria pe lavița de lângă el.
„Sf. Pavel scrie din închisoare: „Bucurați-vă pururea în Domnul, iarăși zic, bucurați-vă... și pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte, să păzească inimile voastre." (Filipeni 4) Vezi tu — din închisoare. Cu cătușele la mâini. Avea pace. Reală. Palpabilă. Dar n-avea libertate, n-avea hrană bună, n-avea siguranța zilei de mâine. Pacea Lui poate trăi în temniță. Pacea lumii nu poate. De aceea pacea Lui e mai mare. Nu fiindcă ar fi tehnică, ci fiindcă El însuși e în ea."
Andrei se uita în jos.
„Atunci am avut-o aseară? Pe a Lui?"
„Tu ce zici?"
A trecut o tăcere lungă. Andrei a ridicat încet capul.
„Da, părinte. Cred că da. Doar că n-am știut că aceea era. Eu aşteptam altceva."
„Exact. Și acum o știi. Și de acum poți să o ceri. Nu pacea-stare. Pacea-Persoană. Pe El, ca pe Cineva care vine cu tine în lucru, în noapte, în spatele care doare. Atunci ea vine întotdeauna — fiindcă El a făgăduit-o. Nu e capriciu, nu e dar rar. E făgăduința Lui. Dar are forma Lui, nu forma noastră."
S-a ridicat. La ușă, s-a întors.
„Andrei. Data viitoare când vei veni la mine să-mi ceri să te învăț cum să ai pace — am să-ți spun același lucru. Nu mă întreba dacă o ai. Întreabă-te cu Cine ești. Iar dacă ești cu El, ai pacea Lui — chiar și atunci când n-o recunoști."
A închis ușa. Andrei s-a uitat după el, apoi la mâinile lui pline de funingine, apoi la icoana afumată a Sf. Spiridon.
* * *
Luni dimineața, la patru, era iar la forjă. Începuse o comandă nouă. La un moment dat s-a oprit, s-a uitat la icoană, și a spus, în șoaptă, ca pe o vorbă obișnuită între prieteni vechi:
„Bună dimineața, Doamne. Suntem amândoi."
Și a luat fierul din foc.
Pr. Ionuț-Marian Olariu