Există cineva pe care îl cunoașteți foarte bine, dar pe care nu l-ați văzut niciodată. Locuiește în voi. Locuiește și în mine. Sfântul Apostol Pavel îl numește omul cel vechi.
Nu-l vedem pentru că are vocea noastră. Nu vorbește niciodată despre sine la persoana a treia. Nu spune: „Eu, omul cel vechi, nu vreau să mor.“ Spune „eu“: „mă doare“, „nu pot“, „nu e drept“, „sunt obosit“, „eu așa sunt“. Și pentru că spune „eu“, credem că suntem noi.
Pavel a fost cel care l-a prins asupra faptului, și s-a cutremurat: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc... Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine.“ Și mai departe: „Văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele.“
Luptându-se. Pavel nu descrie o slăbiciune, ci o luptă. În el era cineva care voia altceva decât voia el și care lupta să rămână.
Cei mai mulți dintre noi nu ajungem niciodată la descoperirea aceasta. Trăim o viață întreagă crezând că în noi e un singur om. Așa că, ori de câte ori omul cel vechi se apără, îl apărăm și noi, convinși că ne apărăm pe noi înșine. Cea mai mare izbândă a omului vechi e că ne-a convins că el suntem noi. Aceasta e iubirea de sine despre care vorbesc Sfinții Părinți: îl iubim și îl apărăm pe el, crezând că ne iubim pe noi.
Vă spun cum îl recunosc eu în mine.
Îl recunosc, mai întâi, după ceasul la care se trezește. Cât timp viața merge cum vreau eu, nici nu știu că există. E liniștit, cuminte, chiar evlavios. Vine cu mine la biserică, aprinde lumânări, spune rugăciuni. Se trezește într-un singur moment: atunci când Dumnezeu se apropie prea mult. Când un cuvânt din Evanghelie mă atinge exact acolo unde trebuie. Când Dumnezeu îmi cere să las ceva, să iert, să mă plec, să schimb un fel de a gândi pe care îl am de o viață. Atunci se trezește, și se trezește întotdeauna cu o emoție.
Apoi, îl recunosc după faptul că nu vine niciodată cu mâna goală. Vine cu un sentiment. Uneori e o tristețe, și dintr-odată mi se face milă de mine. Alteori e o iritare, și dintr-odată mă simt nedreptățit. Alteori e o frică, și dintr-odată devin foarte prudent. Uneori e o oboseală apărută din senin, tocmai atunci. Iar alteori e o duioșie după cum erau lucrurile înainte. Sentimentele acestea sunt reale, le simt în piept. Și tocmai de aceea le cred.
Și, în sfârșit, îl recunosc după motivele care vin imediat după sentiment. Nu le caut. Vin singure, gata făcute și foarte convingătoare. Omul cel vechi nu mi-a spus niciodată să păcătuiesc. Mi-a spus doar să fiu atent. Să fiu realist. Să nu exagerez. Să am grijă de mine. Că nu e momentul. Că Dumnezeu înțelege. Pare înțelepciune, dar e un om care se luptă să nu moară.
Pentru că despre asta e vorba. Când Hristos spune „trebuie să vă nașteți de sus“, când spune „să se lepede de sine“, nu-i cere omului celui vechi să se îmbunătățească. Îi cere să moară, ca omul să se nască din nou, după chipul în care a fost zidit. Iar omul cel vechi a înțeles asta foarte bine, mai bine decât noi. De aceea luptă cu tot ce are. Și tot ce are sunt sentimentele noastre și mintea noastră. Le ia pe amândouă și le întoarce împotriva lui Dumnezeu. Iar noi credem că doar ne simțim cum ne simțim.
Aici e conflictul pe care îl trăim fără să-l numim. De o parte stă Cuvântul lui Dumnezeu, care ne cheamă la înnoire, să fim făptură nouă. Nu vine să ne facă altcineva, ci să ne aducă aminte cine suntem: oameni zidiți după chipul lui Dumnezeu. De cealaltă parte stă omul cel vechi, care nu vrea ca acest chip să se trezească. Iar noi stăm la mijloc, convinși că omul cel vechi suntem noi. Așa ajungem să ne certăm cu Evanghelia ca și cum ne-ar ataca pe noi. De fapt, omul cel vechi nu se ceartă cu noi. Se ceartă cu Cuvântul și ne folosește pe noi ca s-o facă.
Scriptura spune că „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului... și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii“. Simțirile și cugetările: exact armele omului vechi. Cuvântul vine să deosebească ce a amestecat el: glasul lui de glasul chipului lui Dumnezeu din noi. De aceea doare. Și de aceea, de fiecare dată când Cuvântul ne atinge, omul cel vechi strigă că suntem răniți. Dar nu noi suntem răniți. Noi suntem treziți.
Iată ce aș vrea să rețineți: omul cel vechi nu e tot ce sunteți. Sub tristețea lui, sub iritarea lui, sub argumentele lui stă chipul lui Dumnezeu în care ați fost zidiți. N-a murit, doar a amorțit. Acela sunteți voi cu adevărat.
Prin Botez n-am primit un stăpân nou, ci o cetățenie nouă. „Cetatea noastră este în ceruri“, spune Pavel. Și iarăși: „Nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună-cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu.“ Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Hristos. Dar el se poartă ca un vechi locatar care n-a vrut să predea cheile. Stă încă în casă, răspunde la ușă în numele nostru și se supără de fiecare dată când Dumnezeu vrea să înnoiască ceva în ea.
Iar dacă nu-l recunoaștem, nu-l putem preda.
De aceea, data viitoare când Dumnezeu vă cere ceva și simțiți cum se ridică în voi tristețea aceea, iritarea aceea, frica aceea, oboseala aceea, iar după ea vin, gata făcute, motivele, opriți-vă o clipă. Și întrebați-vă cu toată sinceritatea: cine vorbește acum? Eu sau cel care se luptă să rămână?
Nu e nevoie să-l învingeți voi. Nici Pavel n-a putut. A strigat: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi?“ Și imediat a răspuns: „Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.“ Ce ni se cere nouă e mai simplu și mai greu în același timp: să nu-l mai apărăm. Să-l arătăm lui Hristos și să-I spunem: „Doamne, iată-l. L-am apărat toată viața crezând că sunt eu. Nu-l mai apăr.“
Hotărâți asta acum, în inima voastră, înainte să treceți mai departe. Pentru că pe cel pe care îl apărăm îl păstrăm. Iar pe cel pe care îl predăm, Hristos îl răstignește, ca să trăim noi.
Dar dacă omul cel vechi moare, ce rămâne în locul lui? O casă din care a plecat vechiul locatar nu poate rămâne goală. Hristos spune că duhul necurat, când găsește casa goală, măturată și împodobită, se întoarce cu alte șapte duhuri mai rele decât el. Nu e de ajuns să-l predăm pe omul cel vechi. Trebuie să se trezească cel nou.
Iar omul cel nou nu e un străin adus din afară și nici o variantă mai bună a noastră, pe care o construim prin efort. E chipul lui Dumnezeu în care am fost zidiți, același care a amorțit sub omul cel vechi. Pavel spune că omul cel nou „se înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit“. Nu devine altcineva, ci se înnoiește: își aduce aminte cine este. De aceea Scriptura îl numește făptură nouă: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.“ Hristos, Care este chipul Tatălui, trezește în noi acest chip și îi dă mintea Lui, mintea Împărăției, în locul felului nostru vechi de a gândi.
Cum îl recunoști? Tocmai în clipa în care se trezea cel vechi. Omul cel vechi aude o poruncă și simte o amenințare. Omul cel nou aude aceeași poruncă și aude glasul Tatălui, și Îl recunoaște, pentru că e făcut după chipul Lui. Omul cel vechi se apără pentru că se crede singur și e convins că, dacă nu se apără el, nu-l va apăra nimeni. Omul cel nou nu mai are nevoie să se apere, pentru că știe că e fiu. Imediat după strigătul acela, Pavel scrie: „Nu este nicio osândă asupra celor ce sunt în Hristos Iisus.“ Și puțin mai departe: „N-ați primit iarăși duhul robiei, spre temere, ci ați primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva, Părinte!“ Omul cel vechi se iubește pe sine atât de încrâncenat pentru că trăiește în frică. Omul cel nou e liber pentru că e iubit.
Omul cel nou nu e nici un om fără sentimente. Hristos Însuși, în Ghetsimani, a fost întristat până la moarte. Dar întristarea Lui n-a devenit argument împotriva Tatălui, ci rugăciune: „Nu voia Mea, ci a Ta să se facă.“ Aceasta e diferența. La omul cel vechi, sentimentele sunt arme împotriva lui Dumnezeu. La omul cel nou, aceleași sentimente devin rugăciune adusă lui Dumnezeu.
De aceea, după ce l-ați recunoscut pe cel vechi și v-ați oprit, nu lăsați tăcerea goală. Lăsați-l pe cel nou să răspundă Cuvântului, poate cu lacrimi, poate cu frică, dar cu cuvintele Lui: „Fie voia Ta.“ Apoi faceți ce v-a cerut Cuvântul. Așa crește omul cel nou: nu din explicații, ci din fiecare „da“ spus lui Dumnezeu acolo unde cel vechi ar fi spus „dar“.
Atunci vom putea spune și noi, cu Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.“
Amin.
Pr. Ionuț-Marian Olariu