Dragii mei,
Apostolul Pavel le scrie colosenilor: „Și pacea lui Hristos, la care ați fost chemați ca să fiți un trup, să stăpânească în inimile voastre; și fiți mulțumitori.”
În românește citim „să stăpânească”. Dar Apostolul a folosit în grecește un cuvânt mult mai viu: brabeuéto. Cuvântul vine din stadion. Brabeus era arbitrul întrecerilor. El urmărea jocul, hotăra cine a respectat regulile și dădea la sfârșit premiul. Același Pavel spune în alt loc că toți aleargă în stadion, dar unul singur ia premiul, iar despre sine spune că aleargă spre răsplata chemării de sus. Așadar Apostolul nu ne spune doar „aveți pace”. Ne spune: lăsați pacea lui Hristos să fie arbitrul inimii voastre. Ea să fluiere, ea să hotărască, ea să aibă ultimul cuvânt.
De ce e nevoie de un arbitru? Pentru că în inima omului nu e liniște, ci meci. Mânia vrea să răspundă, iertarea vrea să tacă. Frica spune „nu se poate”, credința spune „Dumnezeu poate”. Mândria vrea să aibă dreptate, dragostea vrea să păstreze fratele. Iar dacă nu hotărăște nimeni, câștigă cel care strigă mai tare. Și de cele mai multe ori nu pacea strigă mai tare, ci rana, orgoliul sau oboseala.
Observați ce spune Apostolul chiar înainte de versetul acesta: îngăduiți-vă unii pe alții, iertați-vă unii altora, iar mai presus de toate îmbrăcați-vă în dragoste. Pavel știe că între oameni vor fi ciocniri. Nu ne promite o comunitate fără faulturi. Ne dă un arbitru.
Să vedem cum lucrează acest arbitru în viața celui pe care îl cinstim în mod deosebit, Sfântul Prooroc David, ocrotitorul parohiei noastre.
David fusese deja uns de Samuel ca împărat, dar pe tron stătea încă Saul. Iar Saul, din invidie, îl vâna ca pe o fiară. Ani de zile David a trăit fugind prin munți și peșteri. Într-o zi, în pustiul En-Ghedi, Saul pornește după el cu trei mii de oameni aleși. David și ai lui se ascund în fundul unei peșteri. Și chiar în peștera aceea intră Saul, singur și fără să bănuiască nimic.
Oamenii lui David îi șoptesc: iată ziua despre care ți-a spus Domnul că îți va da pe vrăjmașul tău în mână. Observați: argumentul sună duhovnicește. Îl pune chiar pe Dumnezeu la mijloc. Ocazia e perfectă, dreptatea pare de partea lui David, toți cei din jur sunt de acord.
David se apropie încet și taie doar poala hainei lui Saul. Nimic mai mult. Și Scriptura spune că după aceea pe David l-a mustrat inima. Pentru o bucată de pânză. Acolo, în întunericul peșterii, arbitrul a fluierat.
Și David a oprit jocul. Și-a oprit oamenii și nu i-a lăsat să se ridice asupra lui Saul. Apoi a ieșit după el, s-a plecat până la pământ și i-a spus: „Domnul să judece între mine și tine… dar mâna mea nu va fi asupra ta.” Iar Saul, omul împietrit de invidie, a plâns și a recunoscut: „Tu ești mai drept decât mine.”
Trei lucruri vreau să luați de aici.
Întâi: arbitrul nu hotărăște după cine strigă mai tare. În jurul lui David toți ziceau „lovește”, și argumentele lor păreau bune. Dar pacea din inima lui zicea „nu”. Și vouă vi se va întâmpla ca toată lumea să vă dea dreptate. Prietenii vor spune: „Ai tot dreptul să-i răspunzi așa.” Poate veți avea chiar și argumente din Scriptură. Dar dacă, după mesajul acela, după vorba aceea, pacea a plecat din inimă, arbitrul a fluierat. Nu întrebați doar „am dreptate?”. Întrebați și „am pace?”.
Al doilea: ascultați fluierul la timp. David l-a auzit la poala hainei, nu după ce a vărsat sânge. Mare dar este o inimă care se mustră pentru lucruri mici, pentru că așa ne păzește Dumnezeu de cele mari. Faultul mare începe aproape întotdeauna cu unul mic: o ironie, un ton, o vorbă spusă pe la spate. Iar dacă ați tăiat deja o poală de haină, dacă ați rănit pe cineva, faceți ce a făcut David: ieșiți din peșteră, mergeți la omul acela și puneți lucrurile în ordine. Asta nu e slăbiciune. E tăria unui împărat.
Al treilea: nu e treaba voastră să dați cartonașul roșu. David nu a spus „îi arăt eu lui Saul”. A spus „Domnul să judece”. Arbitrul nu ține cu nicio echipă și mai ales nu ține cu orgoliul nostru. Și când Îl lași pe Dumnezeu să judece, nu pierzi. David nu și-a luat singur tronul. L-a primit de la Dumnezeu, la vremea Lui. Poate cineva v-a nedreptățit la serviciu, în familie, poate chiar în biserică. Dumnezeu vede tot meciul, de la primul minut până la ultimul. Nu trebuie să câștigați fiecare dispută ca să primiți cununa.
Apostolul adaugă: pacea „la care ați fost chemați ca să fiți un trup”. Pacea aceasta nu e doar liniștea mea personală. E arbitrul care păstrează trupul întreg: familia, parohia, comunitatea. Într-o comunitate cineva trebuie să fie primul care lasă fluierul să sune. Să fie acela fiecare dintre noi.
Nu întâmplător, prima cerere de la Sfânta Liturghie este: „Cu pace Domnului să ne rugăm.” Și imediat după: „Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre.” Biserica știe că nu poți intra în rugăciune cu meciul încă în desfășurare în inimă. Iar de câte ori preotul spune „Pace tuturor”, Hristos pune din nou arbitrul pe teren. Sfântul Serafim de Sarov spunea: dobândește duhul păcii și mii de oameni în jurul tău se vor mântui.
Versetul se încheie cu: „și fiți mulțumitori”. Acesta e semnul că arbitrul conduce: o inimă mulțumitoare. Omul în care hotărăște pacea lui Hristos nu mai numără nedreptățile, ci binefacerile.
De aceea vă propun ceva concret pentru săptămâna aceasta. În fiecare dimineață, înainte să luați telefonul în mână, spuneți: „Doamne Iisuse Hristoase, pacea Ta să hotărască astăzi în inima mea.” Iar în timpul zilei, înainte de un răspuns, de un mesaj, de o decizie, puneți-vă o singură întrebare: „Am pace?” Dacă da, mergeți înainte cu îndrăzneală. Dacă nu, opriți jocul. Arbitrul a fluierat.
Hristos ne spune: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă; nu precum dă lumea vă dau Eu.” Lumea vă dă pace atunci când câștigați. Hristos vă dă pace ca să nu mai trebuiască să câștigați cu orice preț. Iar la sfârșitul alergării, Cel care a fost arbitrul inimii voastre vă va da și premiul: cununa chemării de sus.
Amin.
Pr. Ionuț Olariu