În fiecare duminică, la Sfânta Liturghie, rostim împreună Crezul. Ultimele lui cuvinte sunt: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie.” Le spunem cu glas tare, toți odată, ca pe o mărturisire. Și totuși, de câte ori vorbesc despre învierea trupurilor, văd neîncredere.
Pentru mulți dintre noi lucrurile stau altfel. Când murim, trupul putrezește în pământ, iar sufletul se duce în cer și rămâne acolo pentru totdeauna. Mântuirea ar însemna atunci să treci cu bine de judecată și să nu ajungi în iad. Ce vom face apoi o veșnicie nu prea ne mai interesează. Important e să scăpăm.
O asemenea credință seamănă cu un om bolnav care merge la medic, dar nu vrea niciun tratament. Vrea doar o adeverință că e sănătos, ca să nu aibă probleme la serviciu. Îl interesează hârtia, nu vindecarea.
Dumnezeu ne oferă însă mult mai mult decât o adeverință. Ca să vedem ce anume, trebuie mai întâi să înțelegem ce este cerul.
Când spunem „cer”, ne gândim la locul în care vom ajunge. Pentru Sfântul Apostol Pavel, cerul este în primul rând locul de unde domnește Hristos. După Înviere, Hristos S-a înălțat și șade de-a dreapta Tatălui. De acolo conduce Biserica, lumea și viața fiecăruia dintre noi.
Pavel le scrie creștinilor din orașul Filipi o frază pe care, după sensul cuvântului grecesc, am putea-o reda așa: „Guvernarea noastră este în ceruri, de unde Îl așteptăm pe Mântuitorul, pe Domnul Iisus Hristos.”
Filipenii înțelegeau foarte bine ce le spunea. Orașul lor se afla în Macedonia, dar era condus după legile Romei. Limba oficială era latina, iar banii erau romani. Locuitorii lui erau cetățeni romani, deși cei mai mulți nu văzuseră niciodată Roma și nici nu se pregăteau să plece acolo. Trăiau după legile Romei acolo unde se aflau.
Așa trebuie înțelese și cuvintele lui Pavel. El nu spune că într-o zi ne vom muta în cer. Spune că viața noastră este guvernată din cer. Nu așteptăm să plecăm noi, ci Îl așteptăm pe Mântuitorul să vină.
Să vorbim acum limpede despre ce se întâmplă când murim.
Moartea desparte sufletul de trup. Este o rupere nefirească, pentru că Dumnezeu nu ne-a făcut suflete închise într-un trup, ci oameni întregi, suflet și trup împreună. De aceea moartea doare și de aceea plângem. Dar omul nu încetează să existe.
Sufletul celui care a trăit cu Hristos merge la Hristos. Tâlharului de pe cruce Domnul i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.” Iar Sfântul Pavel, când se gândea la moarte, scria că a pleca și a fi cu Hristos „este cu mult mai bine”. Biserica ne învață că după moarte fiecare suflet trece prin judecata particulară. Cei care L-au iubit pe Dumnezeu pregustă de atunci bucuria de a fi cu El, iar cei care L-au respins pregustă chinul despărțirii de El.
Aceasta nu este însă starea finală, pentru că un om fără trup nu este un om întreg. Sfântul Pavel numește această stare „goliciune” și spune că nu și-o dorește: „nu voim să ne dezbrăcăm, ci să ne îmbrăcăm, ca ceea ce este muritor să fie înghițit de viață.” Cei adormiți, chiar și sfinții, așteaptă ziua învierii. De aceea rămânem legați de ei: noi ne rugăm pentru ei la parastase, iar ei se roagă pentru noi.
Așadar viața de după moarte „în cer” este adevărată, dar nu este locuința noastră veșnică. Este o așteptare lângă Hristos.
Ce așteptăm atunci? Pavel o spune chiar în fraza despre guvernarea din ceruri: Îl așteptăm pe Mântuitorul, pe Domnul Iisus Hristos, să vină din cer, „Care va schimba la înfățișare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale”.
Să observăm direcția: nu noi plecăm în cer, ci Hristos vine din cer. Când va veni, morții vor învia. Nu vom primi alte trupuri, ci pe ale noastre, înnoite, asemenea trupului lui Hristos cel înviat. El nu Și-a lăsat trupul în mormânt. I-a lăsat pe ucenici să-I atingă rănile și a mâncat cu ei. Era același trup, dar boala și moartea nu-l mai puteau atinge. Ce s-a întâmplat cu trupul Lui se va întâmpla și cu al nostru.
Apoi va fi judecata de obște, la care fiecare om va sta întreg, cu suflet și cu trup, înaintea lui Hristos. După aceea, Dumnezeu va uni în Hristos „cele din ceruri și cele de pe pământ”. Cerul și pământul nu vor mai fi despărțite. Vor fi „cer nou și pământ nou”, iar Dumnezeu va locui împreună cu oamenii.
Aceasta este viața veacului ce va să vie. Nu o veșnicie de suflete care plutesc fără trup, ci o creație întreagă, vindecată și înnoită, în care Dumnezeu domnește deplin. Guvernarea care acum vine din cer va cuprinde atunci totul, „ca Dumnezeu să fie totul în toate”.
Ne rugăm pentru aceasta în fiecare zi, poate fără să ne dăm seama: „Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ.” Nu cerem să fim luați de pe pământ, ci ca voia lui Dumnezeu, care se face în cer, să se facă și pe pământ.
Acum putem răspunde la întrebarea de la început: ce vom face o veșnicie?
Vom trăi sub guvernarea deplină a lui Hristos, într-o lume înnoită. Scriptura nu ne descrie această lume în amănunt, dar ne spune destul ca să știm cum va fi. Sfântul Petru vorbește despre „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea”. Sfântul Ioan vede o lume în care „moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere” și în care nu intră minciuna. Despre cei care vor trăi acolo spune că Îi vor sluji lui Dumnezeu, că „vor vedea fața Lui” și că „vor împărăți în vecii vecilor”. Sfântul Pavel spune că împărăția lui Dumnezeu este „dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” și că multe din ce avem acum se vor sfârși, dar „dragostea nu cade niciodată”.
Acolo vor rămâne deci dragostea, pacea, adevărul, dreptatea, lauda adusă lui Dumnezeu și grija pentru toată zidirea, pe care o vom stăpâni împreună cu Hristos. Nu vor mai fi minciuna, ura, lăcomia, invidia și frica unuia de altul. Acestea nu au viitor. Țin numai de lumea aceasta și se opresc la pragul veacului ce va să vie.
Aici se schimbă totul. Dacă am o veșnicie de trăit sub guvernarea lui Hristos, viața de acum nu este o sală de așteptare, ci o școală. Aici învăț și exersez lucrurile care atunci vor fi viața mea de fiecare zi.
Gândiți-vă la doi studenți la medicină. Unul învață doar ca să treacă examenul și a doua zi uită tot. Celălalt știe că toată viața va trata bolnavi, așa că învață ca să știe, nu doar ca să treacă. Cel care vine la biserică doar ca să scape de judecată seamănă cu primul student. Cel care știe că are o veșnicie de trăit cu Hristos seamănă cu al doilea.
Sfântul Pavel o spune foarte concret. Îndemnul lui „căutați cele de sus, unde Se află Hristos” nu îi trimite pe coloseni la vedenii, ci la viața de fiecare zi. Lăsați, le spune, ce ține de lumea cea veche: mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea, cuvintele de rușine și minciuna. Îmbrăcați-vă cu ce ține de lumea cea nouă: milostivire, bunătate, smerenie, blândețe, îndelungă răbdare și iertare, iar peste toate acestea cu dragostea. Imediat după aceea adaugă: „Și pacea lui Hristos, la care ați fost chemați, să stăpânească în inimile voastre.”
Cuvântul grecesc tradus aici prin „să stăpânească” înseamnă de fapt „să fie arbitru”, adică să hotărască, așa cum hotărăște arbitrul la întreceri. Așa ne guvernează Hristos în viața de zi cu zi. El nu ne spune ce casă să cumpărăm sau ce slujbă să alegem, dar ne-a pus în inimă un arbitru: pacea Lui. Lăcomia, invidia, graba și mânia aduc neliniște. Ce vine de la Hristos aduce pace, chiar și atunci când e greu. Iar când lăsăm pacea Lui să hotărască, exersăm de acum lumea în care pacea Lui va domni peste tot.
Ce înseamnă asta concret? Când spun adevărul, chiar dacă o minciună mică m-ar scoate din încurcătură, exersez lumea în care nu intră minciuna. Când muncesc cinstit și mă port drept cu ceilalți, exersez lumea în care locuiește dreptatea. Când iert sau am grijă de un bolnav ori de un copil, exersez dragostea care nu cade niciodată. Când am grijă de pământul, de casa și de lucrurile pe care mi le-a dat Dumnezeu, exersez stăpânirea pe care o vom avea împreună cu Hristos asupra zidirii. Iar când vin duminica la Liturghie și cânt „Sfânt, Sfânt, Sfânt”, fac de pe acum ceea ce voi face o veșnicie: Îl laud pe Dumnezeu împreună cu îngerii.
Arbitrului păcii i se adaugă o întrebare simplă, pe care o putem pune înaintea oricărei alegeri: ce va rămâne din aceasta în lumea cea nouă? Dacă vreau să cumpăr o casă, zidurile ei nu sunt veșnice, dar dragostea dintre cei care vor locui în ea, ospitalitatea, pacea dintre soți și răbdarea cu copiii vor rămâne. Banii nu sunt veșnici, dar binele făcut cu ei rămâne. De aceea Sfântul Pavel își încheie marele capitol despre înviere nu cu o descriere a raiului, ci cu un îndemn: „fiți tari, neclintiți, sporind totdeauna în lucrul Domnului, știind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul”. Nimic din ce facem cu Hristos nu se pierde.
Nu exersăm însă singuri și nici cu puterile noastre. Hristos ne-a dat Duhul Său, pe care Pavel Îl numește „arvuna”, adică începutul și chezășia a ceea ce va veni. În Sfânta Împărtășanie primim de acum viața veacului ce va să vie. Iar acolo unde guvernează Hristos, omul se vindecă. În limba Evangheliei, „a mântui” înseamnă și „a vindeca”. Omul cu adeverința fără tratament voia doar hârtia. Cel care trăiește de acum cu Hristos este vindecat pas cu pas și devine omul care va putea trăi veșnic în lumea cea nouă.
Odată cu anii nu îmbătrânește doar trupul. Îmbătrânim întregi: memoria nu mai e cea de altădată, mintea obosește mai repede, puterile scad. Nu e un semn că am pierdut ceva din credință, ci semnul că suntem ceea ce ne-a făcut Dumnezeu: un singur om, suflet și trup împreună, care trec împreună prin toate.
Tocmai de aceea nădejdea noastră nu poate fi un suflet care scapă dintr-un trup bătrân și rămâne veșnic tânăr. Nădejdea noastră este învierea. Am văzut că Hristos „va schimba la înfățișare trupul smereniei noastre”. Trupul smerit de ani, de boli și de oboseală este chiar trupul pe care Hristos îl va înnoi, iar odată cu el va înnoi omul întreg.
Până atunci, bătrânețea nu este ieșirea din școala veșniciei, ci poate ultima ei clasă, cea mai simplă și cea mai adâncă. Mulți oameni în vârstă nu mai pot face lucruri mari, dar exersează lucrurile care rămân în forma lor cea mai curată: mulțumesc pentru fiecare zi, se roagă pentru copii și nepoți, iartă vechi supărări și binecuvântează. Bunica ce nu mai poate sta în picioare toată Liturghia, dar își face semnul crucii și spune „Doamne, ajută”, nu este mai departe de Hristos decât cel plin de putere. Poate este chiar mai aproape.
Iar când puterile scad atât de mult încât omul nu mai poate face nici atât, Hristos rămâne aproape. „Avem comoara aceasta în vase de lut”, spune Sfântul Pavel, „ca să se vadă că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu și nu de la noi.” Vasul de lut îmbătrânește, dar comoara din el nu, pentru că ea nu stă în puterile noastre, ci este Hristos în noi. Domnul ne-a lăsat și această făgăduință: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune.” Când noi nu mai putem să-L ținem pe El, El ne ține pe noi.
Când spunem în Crez „aștept”, nu spunem „poate” și nici „sper oarecum”. Spunem „aștept”, așa cum o mamă își așteaptă copilul care a promis că vine.
Nu așteptăm să ne mutăm într-un loc, ci Îl așteptăm pe Hristos. Îl așteptăm să vină, să-i învie pe cei pe care i-am îngropat cu lacrimi, să ne învie trupurile și să le facă pe toate noi. Până atunci exersăm de acum viața de atunci: dragostea, pacea, adevărul, dreptatea și lauda, care nu se vor sfârși niciodată. Mântuirea nu este o adeverință pentru ziua judecății, ci viața cu Hristos, care începe azi și nu se mai sfârșește.
Hristos a înviat!
Pr. Ionuț-Marian Olariu