În România s-a întâmplat ca un om să fie declarat mort. S-a anunțat familia, s-a pregătit sicriul, s-au chemat rudele, s-a stabilit ziua înmormântării. Iar în seara dinaintea înmormântării, omul și-a revenit. Nu murise. Era în comă diabetică. Inima bătea, doar că atât de încet încât nimeni nu a mai căutat.
Gândiți-vă la seara aceea. Toată lumea plângea un om viu. Lumânările erau aprinse pentru cineva care încă respira. Nu Dumnezeu se grăbise, ci oamenii. Oamenii au tras concluzia înainte ca Dumnezeu să fi spus ultimul cuvânt.
Și mă întreb câte lucruri am îngropat noi așa, înainte de vreme.
O căsnicie despre care am zis „s-a terminat”. Un copil despre care am zis „ăsta nu se mai schimbă”. O credință care s-a răcit și despre care am zis „nu mai simt nimic”. Un vis pus în sicriu cu ani în urmă, pe care îl pomenim din când în când, cu nostalgie, ca pe un mort drag.
Iar Dumnezeu se apleacă peste ele și spune: „Așteptați. Mai are puls.”
În Faptele Apostolilor (20:9-12), un tânăr pe nume Eutih adoarme la predica lungă a Sfântului Pavel. Se recunoaște cineva? Cade de la etajul trei, iar oamenii îl ridică mort. Pavel coboară, se apleacă peste el, îl cuprinde în brațe și spune: „Nu vă tulburați, căci sufletul lui este în el.” Cu alte cuvinte: mai are puls. Iar tânărul cel dat drept mort ajunge să fie mângâierea tuturor.
Sau gândiți-vă la Mefiboșet, nepotul regelui Saul (2 Regi 9). Ologit din copilărie, uitat de toți, trăia într-un loc numit Lo-Debar, care înseamnă „fără pășune”. Un loc unde nu crește nimic. Când regele David îl cheamă, Mefiboșet se aruncă la pământ și spune despre sine: „Ce este robul tău, ca să privești la un câine mort ca mine?” Se declarase singur mort.
Dar David nu vedea un câine mort. Vedea un om pentru care avea un loc la masa lui. Și Mefiboșet a mâncat la masa regelui în toate zilele vieții lui.
Poate că și tu ți-ai semnat singur certificatul de deces. „Pentru mine e prea târziu. Eu nu mai contez. Am greșit prea mult.” Ascultă bine: nu tu semnezi certificatul ăsta. Regele încă te cheamă la masă.
Vreau totuși să fiu cinstit cu voi. Nu vă spun că orice mormânt se va deschide mâine. Am condus împreună la groapă oameni dragi, pentru care ne-am rugat din toată inima. Credința nu ne scutește de morminte. Dar ne spune că mormântul nu e locul unde Dumnezeu își pierde puterea. E locul unde El lucrează cel mai adânc.
Iar în multe alte lucruri din viața noastră, în relații, în suflet, în credință, ne grăbim să tragem concluzii prea repede. Adesea nu Dumnezeu a renunțat, ci noi am încetat să mai căutăm pulsul.
Germanii au un cuvânt interesant: Leichnam. Azi înseamnă „cadavru”. Dar în vechime însemna trup viu. Cuvântul a fost declarat mort, deși la început vorbea despre viață. Așa face și lumea cu noi: ne pune o etichetă de mort peste ceva ce Dumnezeu încă vede viu.
Așa că săptămâna aceasta vă dau o temă concretă. Alegeți un singur lucru pe care l-ați îngropat: o relație, o rugăciune, un om, un vis. Și verificați-i pulsul. Dați un telefon pe care l-ați tot amânat. Rostiți o rugăciune pe care n-ați mai rostit-o de ani de zile. Spuneți „iartă-mă” sau „te iert”. Nu știți ce bătaie de inimă veți simți sub degete.
Pentru că Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul concluziilor grăbite. El este Dumnezeul celei de-a treia zile. Ce lumea a pus în sicriu, El poate ridica. Ce tu ai declarat mort, El poate numi viu.
Nu e mort. Mai are puls. Amin.