Matei 21, 33–42
Nimeni nu se trezește dimineața spunând: „Astăzi voi administra ceva ce nu-mi aparține." Ne trezim și spunem: casa mea, copiii mei, sănătatea mea, timpul meu. Adjectivul posesiv este cea mai nevinovată parte de vorbire și, în același timp, cea mai periculoasă. Îl folosim de o sută de ori pe zi, fără să observăm că, de fiecare dată, semnăm un act de proprietate pentru un lucru pe care nu l-am făcut noi.
Iată de ce Evanghelia de astăzi începe cu o listă atât de plictisitoare. Un om a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard. A săpat teasc. A zidit turn. Patru verbe, toate ale lui. Când lucrătorii ajung acolo, nu mai e nimic de inventat. Nu au sădit nicio viță. Nu au cărat nicio piatră. Au primit o vie terminată, cu uneltele puse frumos la locul lor.
Și apoi stăpânul pleacă. Aceasta e partea pe care o trecem prea repede. El pleacă. Nu supraveghează. Nu trece pe acolo joia. Le lasă via și le lasă timp.
Timpul este cel care transformă un chiriaș în proprietar. Nu lăcomia — timpul. Primul an, lucrătorii încă spun „via stăpânului". Al treilea an spun „via". Al șaptelea an spun „via noastră", și nimeni nu-și mai amintește când s-a schimbat cuvântul. Nimic nu preface mai repede un dar într-un drept decât obișnuința. Am muncit aici. Am transpirat aici. Am îngropat un om aici. Cum să nu fie a noastră?
Observați, vă rog, că lucrătorii aceștia nu sunt niște vandali. Nu dau foc viei. Nu o lasă în paragină. Sunt, probabil, foarte buni gospodari — via rodește, altfel nu ar veni nimeni după roade. Păcatul lor nu este lenea, ci atașamentul. Iubesc via prea mult ca să o mai poată da înapoi. Și de aici încolo, totul se face în numele iubirii: îl bat pe cel dintâi, îl ucid pe al doilea, îl împroașcă cu pietre pe al treilea — toate din dragoste pentru o vie care nu era a lor.
Aceasta ar trebui să ne liniștească puțin, pentru că înseamnă că Evanghelia de astăzi nu este despre oamenii răi. Este despre oamenii harnici. Despre cei care au grijă. Despre noi, cei care muncim de dimineață până seara într-o vie pe care nu am sădit-o și pe care am început, încet, să o numim a noastră.
Apoi vine fraza cea mai limpede din toată pilda: „Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui." Este o socoteală perfectă și complet nebună. Ca și cum, ștergând semnătura de pe testament, ai deveni tu fiul. Ca și cum, scoțând pe Dumnezeu din viață, viața ar rămâne întreagă și ar fi, în sfârșit, a ta. Toți am încercat asta. Nu funcționează niciodată. Nu obții moștenirea; obții doar o vie tăcută, în care nu mai vine nimeni toamna.
Și totuși — aici pilda scapă de sub controlul nostru — stăpânul continuă să trimită.
Gândiți-vă cât de nefiresc este. Orice om cu bun-simț, după primul slujitor bătut, ar fi trimis oameni cu ciomege. Stăpânul acesta trimite slugi, apoi mai multe slugi, apoi — cu o încredere care ne face să ne foim în strană — își trimite fiul. „Se vor rușina de fiul meu." Nu s-au rușinat.
Aceasta este singura imagine pe care o avem despre răbdarea lui Dumnezeu: privită din afară, seamănă leit cu prostia. Un stăpân care nu învață din experiență. Un tată care nu-și ia măsuri de siguranță. Un Dumnezeu care, după toate refuzurile noastre, tot mai trimite pe cineva la poarta viei, toamna, să întrebe frumos dacă nu cumva ar fi ceva roadă.
Și iată unde ne aduce pilda aceasta până la urmă. Nu la o pedeapsă. La o poartă închisă și la niște roade care putrezesc înăuntru.
Pentru că roada nu se poate ține.
Vinul nu se face pentru viță. Niciun strugure nu s-a copt vreodată pentru el însuși. Rodul, prin firea lui, este partea care trebuie dată mai departe. Dacă o păstrezi, se strică. Nu e o vorbă frumoasă de la amvon — asta se întâmplă, o știe oricine a avut o grădină.
Iar noi ne rugăm în fiecare zi: „Vie Împărăția Ta." Ne rugăm ca Raiul să se apropie. Și pe urmă ne uităm în jur, pe strada noastră, în curte, în bloc, și vedem că nu prea seamănă a Rai. Și întrebăm: unde e Dumnezeu? De ce nu face nimic?
Dar nu e adevărat că nu a făcut. A săpat. A plantat. A pus gard. A ridicat turn. A trimis slugă după slugă, și la urmă pe Fiul Său. A pus în noi tot ce trebuie ca să crească ceva bun.
Raiul nu se vede pe strada noastră nu pentru că Stăpânul nu l-a sădit. Ci pentru că noi ținem roadele în casă.
Și ca să nu rămână doar vorbe, să spunem ce sunt roadele acestea.
Roada este un cuvânt bun, spus cuiva care nu-l aștepta. Un vecin cu care nu vorbiți de trei ani — dacă îl salutați dumneavoastră primul, acolo se face Rai. Nu în cer. Pe strada aceea, în ziua aceea.
Roada este iertarea dată prima, fără să fie cerută. Toți avem pe cineva care ar trebui să vină să-și ceară iertare și nu vine. Și așteptăm. De ani. Roada e când nu mai aștepți.
Roada este un ceas din timpul dumneavoastră dat unui om care nu vi-l poate întoarce. Un bolnav. Un bătrân singur. Cineva de la care nu aveți ce primi înapoi. Aceea e cea mai curată roadă, pentru că nu se poate confunda cu un târg.
Roada este banul dat fără să se afle. Mâncarea dusă la vecin. Copilul altuia luat cu al tău la școală. Lucruri mărunte, pe care nu le scrie nimeni nicăieri.
Și băgați de seamă: nimic din toate acestea nu sunt ale noastre. Inima cu care iertăm ne-a fost dată. Timpul pe care îl avem nu ni-l facem singuri. Pâinea din casă crește dintr-un pământ pe care nu l-am făcut noi. Totul e roadă din via Altuia. Tocmai de aceea nu avem dreptul să o ținem.
Iar când o dăm, se întâmplă lucrul cel mai ciudat: Împărăția, pe care o cerem la fiecare rugăciune să vină de undeva de sus, se face aici. La noi. În bucătărie, la poartă, în curte, la spital.
Nu vine cu tunete. Vine când cineva dă ceva ce nu era dator să dea.
De aceea a spus Domnul, la capătul pildei, că via se va da acelora care fac roadele ei. Nu celor care vorbesc frumos despre vie. Nu celor care păzesc gardul. Celor care dau roadele.
Așa că vă las cu un singur gând.
Ne rugăm de o viață ca Împărăția să vină. Poate că Dumnezeu ne așteaptă, la rândul Lui, de o viață, să deschidem poarta.
Toamna a venit. Cineva bate.
Nu vă faceți că nu sunteți acasă.
Amin.
Pr. Ionuț-Marian Olariu