Sunt locuri unde nu vrem ca Iisus să meargă. Locuri din lumea noastră și locuri din noi înșine. Marcu ne spune că Iisus a trecut "de cealaltă parte" a Mării Galileii—în ținutul Gherghesenilor, teritoriu păgân, un loc unde niciun rabin respectabil nu s-ar fi aventurat. Era partea greșită a lacului, partea greșită a credinței, partea greșită a tot ceea ce ucenicii fuseseră învățați să creadă despre locurile unde Se arată Dumnezeu.
Dar asta face Iisus. Trece de cealaltă parte.
Și imediat—Marcu adoră cuvântul "imediat"—Iisus întâlnește un om care locuiește printre morminte. Lăsați asta să pătrundă. Adresa acestui om este moartea. Și-a făcut casa în cimitir, acel spațiu liminal între cei vii și cei morți, pentru că el însuși există undeva între cele două. Oamenii din cetate au încercat să-l lege, dar nu poți înlănțui haosul. Nu poți pune cătușe la ceea ce a fost deja sfărâmat. Strigă zi și noapte, tăindu-se cu pietre, propriul său trup devenind câmpul de luptă pentru forțe pe care nu le poate numi sau controla.
Când citesc acest pasaj, nu mă gândesc la posedarea demonică așa cum o prezintă Hollywood-ul. Mă gândesc la cei prinși în capcana dependențelor—alcool, jocuri de noroc, pornografie—care vor să se oprească dar nu pot. Mă gândesc la mama care își drăcuiește copiii deși s-a jurat că nu va fi niciodată ca părinții ei. La bărbatul consumat de furie și amărăciune, care distruge exact relațiile pe care le prețuiește cel mai mult. Mă gândesc la cei care luptă cu depresia sau anxietatea, simțind cum propriile gânduri îi torturează zi și noapte. La adolescenții care se rănesc singuri, încercând să controleze o durere pe care nu o pot exprima. Mă gândesc la toți cei dintre noi care ne-am trezit locuind printre morminte—acele locuri unde suntem prizonierii propriilor noștrii demoni interiori, unde forțe pe care nu le putem controla par să ne conducă viața, unde am devenit străini față de cine eram meniți să fim.
Demonii Îl recunosc pe Iisus înainte ca omul să o facă. "Ce ai Tu cu mine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt?" strigă ei. E fascinant—forțele distrugerii știu exact cine este Iisus. Înțeleg autoritatea Lui. Dar omul însuși? A fost atât de mult timp separat de propria identitate încât, atunci când Iisus îi cere numele, tot ce poate spune este: "Numele meu este Legiune, căci suntem mulți."
Legiune. Ăcesta nu e un nume; e o ocupație. O legiune romană consta din aproximativ șase mii de soldați—o forță de ocupație. Acest om a fost colonizat de haos, ocupat de tot ce fragmentează și distruge. A uitat că a avut vreodată un nume adevărat. Uneori devenim atât de identificați cu zdrobirea noastră încât uităm că suntem mai mult decât cele mai rele momente ale noastre, mai mult decât rănile noastre cele mai adânci, mai mult decât vocile care ne chinuie.
Dar iată ce mă mișcă cel mai mult în această poveste: Iisus îi cere numele. În toată zdrobirea lui sălbatică și înfricoșătoare, Iisus vede o persoană care merită angajată în dialog, care merită cunoscută, care merită salvată. Oamenii din cetate văd o problemă de ținut sub control. Demonii văd o gazdă de folosit. Dar Iisus vede un copil al lui Dumnezeu care și-a uitat propriul nume.
Și apoi vine partea cea mai ciudată a narațiunii—porcii. Două mii de porci se năpustesc pe coastă în mare. E aproape comic dacă nu ar fi atât de devastator economic. Cititorul modern se întreabă de ce ar distruge Iisus turma cuiva. Dar audiența evreiască din primul secol a lui Marcu ar fi auzit altceva. Porcii erau necurați. Marea era simbolul primordial al haosului. Legiune era numele forței de ocupație a Romei. Aceasta e o poveste despre Împărăția lui Dumnezeu invadând teritoriul ocupat, despre puterea divină alungând forțele care asupresc și fragmentează ființele umane, despre duhurile necurate întorcându-se în haosul din care au venit.
Dar observați răspunsul oamenilor din cetate. Nu sărbătoresc. Le e frică. Îl roagă pe Iisus să plece.
Uneori preferăm diavolul pe care-l cunoaștem harului pe care nu-l cunoaștem. Posedarea demonică a acestui om devenise principiul organizator al comunității lor. Știau cum să se descurce cu locuitorul cimitirului, cu rupătorul de lanțuri, cu țipătorul de la miezul nopții. Dar o ființă umană restaurată, șezând îmbrăcată și în toate mințile? Asta e terifiant. Pentru că dacă el poate fi transformat, dacă cineva atât de pierdut poate fi adus înapoi, atunci ce scuză avem noi să rămânem neschimbați?
Cel mai frumos moment vine la sfârșit. Omul vindecat Îl roagă să meargă cu Iisus. Desigur că o face. Când ai fost eliberat din acel fel de întuneric, nu vrei niciodată să lași lumina să-ți iasă din vedere. Dar Iisus spune nu. "Du-te acasă la ai tăi și spune-le ce ți-a făcut Domnul."
Du-te acasă. Întoarce-te chiar la oamenii care renunțaseră la tine, care încercaseră să te lege, care te alungaseră să locuiești printre morți. Întoarce-te ca dovadă vie că nimeni nu e dincolo de atingerea harului. Viața ta însăși este acum predica.
Vedeți, Iisus nu vindecă acest om doar pentru binele lui. Îl face primul misionar la neamuri. Cel care nu avea nume devine cel care vestește numele lui Iisus. Cel care locuia printre morminte devine martor al învierii. Cel care era legiune—fragmentat, multiplu, haotic—devine singular în scop: să spună povestea îndurării.
Asta face harul lui Dumnezeu. Trece de cealaltă parte—la locurile pe care le-am dat pierdute, la oamenii la care am renunțat, la părțile din noi pe care le-am îngropat în propriile noastre cimitire de rușine și regret. Ne întreabă numele când l-am uitat chiar noi. Ne trimite înapoi să mărturisim că transformarea e posibilă, că mormintele nu au ultimul cuvânt, că până și Legiune poate deveni din nou copil al lui Dumnezeu.
Întrebarea nu este dacă Iisus are puterea să vindece ce e zdrobit în noi. Întrebarea este dacă Îl vom ruga să rămână sau Îl vom ruga să plece. Pentru că… să nu vă înșelați—când Hristos apare, lucrurile se schimbă. Porcii se duc peste stânci. Sistemele economice sunt perturbate. Ordinea socială e rearanjată. Cei posedați devin predicatori.
Și cei dintre noi care ne-am obișnuit cu lanțurile noastre s-ar putea să descoperim că cea mai înfricoșătoare minune dintre toate e că nu mai trebuie să le purtăm.
Du-te acasă la ai tăi. Spune-le ce ți-a făcut Domnul. Lasă ca viața ta transformată să fie predica cea mai puternică: dacă harul lui Dumnezeu a putut să te găsească și să te vindece pe tine, atunci nimeni nu este prea departe pentru a fi atins de același har.
Chiar și pe ei. Chiar și pe noi. Chiar și de cealaltă parte.
Amin.