Domnul Iisus spune că un semănător a ieșit să semene. Și semințele au căzut peste tot – pe drum, pe stâncă, printre spini, pe pământ bun. Observați că în această pildă, pământul nu își alege propria condiție. Drumul bătătorit nu a cerut să fie călcat de atâția pași încât să devină impenetrabil. Locul pietros nu a decis să aibă prea puțin sol. Spinii nu au fost plantați de pământul însuși.
Și totuși, ne petrecem atât de mult timp întrebându-ne: "Ce fel de pământ sunt eu?" Ca și cum am avea control deplin asupra acestui lucru. Ca și cum duritatea inimii noastre ar fi întotdeauna o alegere conștientă. Ca și cum spinii care ne sufocă credința – grijile vieții, amăgirea bogățiilor – i-am fi plantat noi înșine cu bună știință.
Dar poate că adevărul mai profund al acestei pilde nu este despre calitatea pământului, ci despre perseverența Semănătorului. El seamănă știind foarte bine ce se va întâmpla. Seamănă pe drumul bătătorit al inimii tale, deși știe că de o mie de ori până acum Cuvântul Său a fost luat de păsările îndoielii înainte să prindă rădăcină. Seamănă pe stânca sufletului tău, deși știe că entuziasmul tău inițial se va ofili la prima dificultate. Seamănă printre spinii preocupărilor tale, deși știe cât de ușor lași ca anxietatea să sufoce orice urmă de speranță.
De ce? Pentru că Semănătorul nostru nu seamănă o singură dată. El revine. În fiecare dimineață. În fiecare moment de liniște. În fiecare întâlnire neașteptată. El continuă să împrăștie semințe cu o răbdare care transcende logica umană.
Știu că unii dintre voi ați venit aici astăzi simțindu-vă ca drumul bătătorit. Viața v-a călcat în picioare atât de mult încât nu mai credeți că ceva poate prinde rădăcină în inima voastră. Fiecare dezamăgire, fiecare trădare, fiecare pierdere a adăugat încă un strat de duritate. Când auziți Cuvântul, parcă ricoșează de pe suprafața sufletului vostru. Nu vă mai emoționează nimic. Nu vă mai speră nimic.
Alții vă recunoașteți în pământul pietros. Știți cum e să vă entuziasmați pentru credință – acea explozie inițială de bucurie când descoperiți că sunteți iubiți de Dumnezeu, acel moment când totul pare să aibă sens. Dar apoi vine realitatea. Vine boala. Vine divorțul. Vine concedierea. Vine depresia. Și credința voastră, care n-a avut timp să-și dezvolte rădăcini adânci, se ofilește. Vă e rușine să recunoașteți că nu mai simțiți ceea ce simțeați odată. Vă întrebați dacă a fost vreodată real.
Și apoi sunt spinii. Ah, spinii! Aceștia sunt cei mai înșelători, pentru că nu par dușmani ai credinței. Sunt doar viața normală, nu-i așa? Grija pentru ziua de mâine – doar ești responsabil. Dorința de siguranță financiară – doar ești prudent. Ambiția profesională – doar îți folosești talentele. Dar încet, inexorabil, acești spini cresc mai repede decât sămânța. O sufocă fără să-ți dai seama. Te trezești într-o zi și realizezi că nu te-ai mai rugat cu adevărat de luni de zile. Că nu mai vezi minunile. Că Dumnezeu a devenit o idee abstractă, nu o prezență vie.
Dar iată ce vreau să înțelegeți: Semănătorul din pildă nu face o analiză a solului înainte să semene. Nu testează pH-ul spiritual al inimii voastre. Nu vă cere un certificat de pământ bun. El seamănă cu o risipă sfântă, cu o generozitate care pare nebunie.
Și mai mult decât atât – și aici este misterul pe care Iisus nu-l explică complet în pildă – pământul se poate schimba. Drumul bătătorit poate fi arat. Am văzut asta. Am văzut inimi care păreau de nepătruns sparte de o lacrimă neașteptată la o înmormântare. Am văzut oameni care juraseră că nu vor mai crede niciodată, găsiți de Dumnezeu într-un moment de disperare absolută.
Pământul pietros poate fi adâncit. Criza care vă sperie, care amenință să vă distrugă credința superficială, poate fi exact lucrul care vă forțează să săpați mai adânc, să căutați apă vie sub stâncă. Suferința, paradoxal, poate deveni locul unde rădăcinile cresc cel mai puternic.
Și spinii? Spinii pot fi smulși. Uneori e nevoie de o pierdere care să vă arate cât de puțin contează lucrurile pentru care v-ați îngrijorat atât. Uneori e nevoie de o boală care să vă reamintească ce înseamnă cu adevărat să fii viu. Uneori e nevoie doar de oboseala acumulată de a căra poveri pe care Dumnezeu nu vi le-a cerut niciodată să le purtați.
Pilda aceasta nu este despre efortul vostru de a deveni pământ bun. Este despre un Dumnezeu care refuză să renunțe la voi. Care seamănă și seamănă și seamănă, cu o încăpățânare a harului care depășește orice înțelegere. În fiecare predică pe care o auziți, El seamănă. În fiecare verset care vă revine în minte fără să știți de ce, El seamănă. În fiecare gest de bunătate neașteptată, în fiecare apus care vă oprește în loc, în fiecare moment când simțiți că poate, doar poate, există ceva mai mult – El seamănă.
Vestea bună nu este că trebuie să vă transformați în pământ bun. Vestea bună este că Semănătorul nu obosește niciodată. Că semințele Lui sunt infinite. Că harul Său este mai perseverent decât duritatea voastră, mai adânc decât superficialitatea voastră, mai puternic decât spinii voștri.
Și că uneori chiar și drumul poate deveni grădină. Chiar și stânca poate înflori. Chiar și locul plin de spini poate rodi o sută la unu.
Pentru că în final, puterea nu este în pământ. Puterea este în sămânță. Și Semănătorul nostru știe ce face.
Amin.