Duminică, 13 septembrie, parohia noastră a fost prezentă la slujba de la remiza pompierilor din Nagold, în cadrul zilei porților deschise. Un altar ridicat într-un hangar de pompieri, crucea noastră ortodoxă de la altar așezată pe el, amplificată de crucea creată de pompieri prin cele două scări folosite, Bisericile orașului adunate laolaltă și, printre ele, ortodocșii români. Tema a fost „Notruf" — strigătul de ajutor — pornind de la orbul Bartimeu, care strigă după Hristos în mijlocul drumului, acolo unde toți îl aud.
Corul nostru a cântat Kyrie eleison după fiecare cerere, așa cum se cântă în ortodoxie.
Nu scriem aceste rânduri ca să ne lăudăm. Le scriem pentru că s-a întâmplat ceva ce merită numit: numele nostru de români a fost purtat public, în mijlocul orașului, alături de celelalte Biserici, și a fost primit cu cinste. A fost de ajuns ca Hristos văzut în felul nostru să fie vizibil și pentru ei.
De aici se vede limpede un lucru: Biserica nu încape niciodată toată între zidurile ei. Ea începe în altar, dar se arată abia acolo unde trăiesc oamenii — la o zi a porților deschise, într-o remiză de pompieri, lângă o fanfară a orașului. L-a sfarșit medici germani, aflând acum că românii au o biserică a lor, ne-au cerut o colaborare pentru a îi ajuta pe românii din Nagold mai mult, mai ales pe cei ce nu stăpânesc limba germană.
Noi slujim astăzi într-o biserică primită, deschisă nouă de frații catolici, și lucrul acesta nu este de la sine înțeles. El se sprijină pe relații vii, ținute treze de o parte și de alta. O comunitate care se închide în sine pierde întâi aceste relații și abia apoi acoperișul. Izolați, ne vom dezintegra.
Atât timp cât credința noastră este onorată — și aici a fost onorată — răspunsul nostru este unul singur: să fim constructivi. Să primim invitațiile, să colaborăm, să ne ținem locul în viața orașului, cu identitatea noastră întreagă, fără să ne ascundem și fără să ne certăm. Aceasta nu este o concesie, ci o misiune.
Rămânem cu o amintire frumoasă. Dar mai ales rămânem cu o recunoștință: că cineva s-a gândit la noi, ne-a făcut loc și ne-a ascultat cântarea.
Astfel de participări sunt cartea de vizită a parohiei noastre. Nu ne prezintă pliantele, nici site-ul, ci felul în care stăm alături de ceilalți, rugăciunea și cântarea pe care o aducem cu noi. Am fost puțini, dar pe cartea aceea de vizită scrie numele întregii parohii.
P.S. Și, ca să spunem tot: după slujbă e sărbătoare adevărată — mâncare bună, băutură, muzică iși voie bună. Anul viitor sper să ne vedem cu toții la rugăciune și la masă.