O predică despre cercul care se închide cu vârf
Există în fiecare biserică o mașină pe care nimeni nu o vede.
Nu are butoane, nu are cablu, nu face zgomot. Dar lucrează în fiecare săptămână, discret, la ceva ce niciunul dintre noi nu poate face singur. Ia un lucru și îl întoarce înapoi în alt lucru. Ia bani și îi întoarce înapoi ca rugăciune. Ia euro și îi întoarce înapoi ca Liturghie. Ia timp și îl întoarce înapoi ca botez, ca cununie, ca înmormântare cu rânduială, ca lumina care arde deasupra icoanei Maicii Domnului într-o marți dimineața pustie.
Această mașină se numește preot.
Am spus mașină, dar nu este mașină. Este un om. Un om pus deoparte, într-o zi, prin punerea mâinilor unui episcop, pentru a face lucrul acesta pe care nimeni altcineva din comunitate nu îl poate face. Nu pentru că ceilalți ar fi mai puțin buni. Nu pentru că ar fi el mai vrednic. Ci pentru că Biserica a rânduit, de la început, ca cineva să fie această verigă între ce se aduce și ce se primește înapoi.
Verigă. Sau, dacă vreți alt cuvânt, convertor.
Sau, dacă vreți încă un cuvânt, care mi se pare cel mai potrivit dintre toate: cerc.
Aș vrea să scot din mintea dumneavoastră o imagine falsă pe care poate o purtați fără să știți.
Imaginea este aceasta: banii dați parohiei pleacă undeva. Dispar. Se duc undeva, poate spre preot, poate spre biserică, poate spre casier. Curg dintr-un buzunar plin într-un buzunar gol. Este o linie dreaptă, un flux, o pierdere.
Nu este așa. Banii aduși la biserică nu pleacă nicăieri. Nu părăsesc comunitatea. Se întorc.
Se întorc mereu la cel care i-a adus, dar în altă formă.
Uitați cum arată întoarcerea.
Cineva pune douăzeci de euro în cont lunar. Peste trei luni, când intră duminica dimineața în biserică, intră pe o ușă care se închide bine pentru că a fost reparată. Se așază pe un scaun care e cald pentru că a fost plătită căldura. Aude cântarea corului pentru că au fost cumpărate partiturile. Primește Sfânta Împărtășanie dintr-un potir care există pentru că cineva l-a adus, cândva. Ia acasă anafură dintr-o prescură care a fost coaptă din făină cumpărată.
Ce a dat, primește înapoi. A dat euro, primește duminică. A dat timp, primește Liturghie. A dat grijă, primește rugăciune pentru numele copilului său, pomenit la Proscomidie într-o dimineață în care el încă doarme.
Nu se pierde nimic. Se transformă totul. Aceasta este mașina invizibilă. Aceasta este mașina care face cercul.
Aici oamenii se supără uneori. Spun: „Părinte, dar Biserica nu e despre bani. Biserica e despre Hristos."
Au dreptate. Biserica este despre Hristos. Nu este despre bani.
Dar Hristos S-a întrupat. Aceasta este cea mai importantă frază din creștinism. Hristos S-a făcut om, în trup. Nu a rămas idee. Nu a rămas simțire. A luat trup, oase, sânge, timp, spațiu. A mâncat. A dormit. A obosit. A avut nevoie de o barcă a lui Petru ca să propovăduiască. A avut nevoie de casa lui Zaheu ca să mănânce. A avut nevoie de mormântul lui Iosif din Arimateea ca să fie îngropat.
Dacă Hristos însuși a lucrat prin lucruri materiale, cum ar putea Biserica Lui să funcționeze fără ele?
Un creștinism care se opune materiei nu este creștinism. Este altceva, care a existat în primele veacuri și a fost respins ca erezie. Susține că spiritualul este bun și materialul este rău. Că Dumnezeu adevărat lucrează doar prin idee, nu prin lucruri. Aceasta nu este credința noastră. Nu a fost niciodată.
Credința noastră spune că Dumnezeu S-a făcut pâine în mâinile preotului. Că apa devine botez. Că uleiul devine ungere. Că materia poartă harul înapoi la om.
Materia poartă harul înapoi la om. Aceasta este propoziția pe care aș vrea să o rețineți din predica de astăzi. Ce se dă se sfințește și se întoarce. Nu curge într-o direcție. Se face cerc.
Sfântul Apostol Pavel, care înțelegea rânduielile lui Hristos mai bine decât mulți dintre noi, a scris o dată către credincioșii din Corint despre cei care aduc:
„Dumnezeu are putere să facă să prisosească pentru voi tot harul, pentru ca, având pururea în toate toată îndestularea, să prisosiți în orice lucru bun." (2 Corinteni 9:8)
Priviți construcția frazei. Se dă. Dumnezeu, prin ce se dă, face să prisosească harul în cel care a dat. Se primește înapoi, dar mai mult decât s-a dat. Cercul se închide, dar închiderea nu este egală cu deschiderea. Ce se întoarce este mai mult decât ce a plecat.
Hristos însuși spusese același lucru, mai devreme, în Evanghelie:
„Dați și vi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată și cu vârf." (Luca 6:38)
Turna-vor în sânul vostru. Nu în sânul preotului. Nu în sânul bisericii ca instituție. În sânul celui care dă. Cercul se închide la el. El este începutul și el este sfârșitul lui. Convertorul este doar mijlocul.
Vreau să vă spun ceva ce puțini preoți spun deschis, dar care este adevărat.
Cel care intră în cerc devine mai bogat, nu mai sărac.
Nu vorbesc despre bogăție într-un sens vag, poetic. Vorbesc despre bogăție concretă, verificabilă în timp.
Copiii lui, când vor fi mari, își vor aminti că părinții lor mergeau la o biserică care era mereu acolo. Nu una din care se închidea când era iarnă. Nu una la care preotul obosise. Una vie. Această amintire îi va ține aproape de Hristos în anii în care alți copii vor uita drumul.
Bătrânii lui, când vor fi îngropați, vor fi îngropați cu rânduială. Cu preot pregătit. Cu clopot care sună. Cu cor. Cu tot ce a rânduit Biserica pentru drumul cel mare.
Cununiile care vor veni, botezurile care vor veni, sărbătorile care vor veni — toate se ridică pe cercuri care s-au închis înainte, în tăcere, prin oameni care au adus în tăcere ce au putut aduce.
Nu Dumnezeu este contabil care ține scorul. Ci lucrarea aceea, întoarsă înapoi prin convertor, produce roade reale, în vieți reale, în case reale. Cercul se închide cu vârf. Așa a spus Hristos. Așa este în realitate.
Vreau să vă cer astăzi un lucru simplu. Nu vă cer o sumă. Nu vă cer o schimbare. Vă cer un exercițiu de imaginație, în tăcerea casei voastre, în această săptămână.
Închideți ochii și vedeți în minte un ban. Poate un ban dat cândva. Poate un ban care încă nu a fost dat.
Acum urmăriți banul. Vedeți-l intrând în casieria parohiei. Vedeți-l plătind o factură de curent. Vedeți lumina bisericii aprinsă duminica dimineața. Vedeți pe cineva intrând în biserică sub acea lumină. Vedeți fața acelui om când se închină. Vedeți liniștea care coboară peste el în cinci minute de rugăciune.
Acela este banul. S-a întors. A făcut cercul. A devenit lumină, spațiu, tăcere, întâlnire.
Nu s-a pierdut niciodată. Nu a plecat nicăieri. A fost întors, transformat.
Cine îl vede întorcându-se la el — știe deja despre ce vorbesc. Cine nu îl vede încă — poate îl va vedea într-o zi. Cercul este deschis pentru toți. Nu se închide niciodată. Nu are oră de intrare. Nu are prag.
Așteaptă doar mâna care întinde.
Există o mașină în fiecare biserică pe care nimeni nu o vede. Se numește preot. Ia ce se aduce și îl întoarce înapoi ca rugăciune, ca Liturghie, ca botez, ca cununie, ca înmormântare, ca liniște, ca întâlnire cu Hristos.
Cineva este începutul cercului. Preotul este mijlocul. Același cineva este sfârșitul cercului. Hristos este cel prin care cercul crește la fiecare rotație.
Fără cineva care să înceapă, cercul nu începe. Fără preot, cercul nu se închide. Fără Hristos, cercul nu crește.
Toți trei sunt necesari. Cel care aduce. Preotul. Hristos.
Duminica viitoare, când veniți la Liturghie, priviți în jurul dumneavoastră. Priviți acoperișul, luminile, potirul, veșmintele, cărțile, pâinea. Fiecare din aceste lucruri este o rugăciune întoarsă. A cuiva. A cuiva care a înțeles, cândva, că spiritualitatea nu este pierdere, ci cerc. Că materia poartă harul înapoi la om, așa cum Hristos are trup.
Amin.