De unde pornim: o lecție pe care am pregătit-o de mult
Am ajuns la cea mai însemnată cotitură de până acum în tot drumul nostru, și vreau s-o iei în serios, fiindcă tot ce vine după ea se sprijină pe ce înțelegi astăzi. Ți-am dat de gustat din ea de mai multe ori — îți amintești acel einen misterios din Ich kaufe einen Apfel (cumpăr un măr), pe care ți l-am arătat fără să-l lămuresc? Și îți amintești cele trei feluri de „unde”, wo și wohin, unde germana deosebea statul pe loc de mișcarea spre o țintă? Toate acelea erau pregătiri pentru ceasul de față. Acum desfacem taina deplin.
Și vreau s-o desfacem nu ca la școală, cu vorbe savante și cu reguli seci, ci așa cum o simte un neamț în carne și oase, fiindcă numai așa îți va intra în sânge și îți va folosi cu adevărat. Așa că lasă deoparte orice teamă de gramatică. Astăzi nu învățăm o regulă. Învățăm un simț.
Întâi, o întrebare pe care ți-o pui deja, în română, fără să știi
Hai să pornim de la ceva ce mintea ta face în fiecare clipă când vorbești românește, fără să-ți dai seama. Privește această propoziție:
Femeia cumpără un pulover.
În propoziția aceasta sunt doi „actori”, dar ei nu fac același lucru, ci au roluri cu totul deosebite. Pe de o parte, e femeia — ea e cea care face ceva, cea care lucrează, care pornește acțiunea. Ea cumpără. Pe de altă parte, e puloverul — el nu face nimic, el doar pătimește acțiunea, e ținta ei, lucrul asupra căruia cade fapta femeii. Puloverul e cumpărat. El primește acțiunea, ca o minge care primește lovitura.
Vezi deosebirea? Unul face, celălalt primește. Unul e izvorul faptei, celălalt e ținta ei. Femeia e mâna care apucă; puloverul e lucrul apucat. Aceasta e o deosebire pe care mintea ta o face limpede, dintotdeauna, fără să fi învățat-o vreodată la școală. Când auzi „femeia cumpără un pulover”, știi pe loc cine cumpără și ce se cumpără; nu te-ai încurca niciodată să crezi că puloverul cumpără femeia.
Ei bine, această deosebire — între cel care face și cel care primește — este chiar inima lecției de astăzi. Și e inima a jumătate din toată gramatica germană.
Cum arată un român cine face și cine primește
Acum întreabă-te: în română, cum știi care e care? Cum deosebești pe cel care face de cel care primește? Răspunsul, în cele mai multe cazuri, e: din locul cuvintelor în propoziție. Cel care face stă, de obicei, înaintea verbului; cel care primește, după el. „Femeia cumpără un pulover” — femeia înainte, puloverul după. Locul îți spune rolul.
Uneori, româna mai pune și un mic semn: pe „pe”. „Văd pe băiat”, „o iubesc pe ea”. Acel „pe” arată că băiatul, că ea, sunt cei care primesc acțiunea, nu cei care o fac. Dar de cele mai multe ori, în română, te bizui pe locul cuvintelor: cine e primul, acela face.
Reține bine acest lucru, fiindcă tocmai aici se va despărți germana de tine, și tocmai aici stă toată noutatea.
Cum simte un neamț: nu locul, ci un semn pe cuvânt
Și acum vine marea deosebire, cheia întregii lecții. Germana nu se bizuie pe locul cuvintelor ca să-ți spună cine face și cine primește. Ea se bizuie pe un semn pus chiar pe cuvânt — mai exact, pe steagul lui.
Gândește-te ce înseamnă asta. Pentru un neamț, cuvântul își poartă rolul scris pe el, ca pe o haină. Când un cuvânt e cel care face, poartă o anumită haină — steagul lui obișnuit, pe care îl știi. Dar de îndată ce același cuvânt devine cel care primește acțiunea, cel atins de faptă, el își schimbă haina: steagul i se preschimbă, ca să arate tuturor „eu sunt acum ținta, nu făptuitorul”.
Așadar, neamțul nu se uită la locul cuvântului în propoziție ca să priceapă cine pe cine. El se uită la haina cuvântului, la steagul lui. Steagul îi spune totul. Iar fiindcă steagul poartă rolul, neamțul poate chiar să mute cuvintele de colo-colo în propoziție, fără să se piardă înțelesul — căci haina rămâne pe cuvânt oriunde s-ar duce el. Locul se poate schimba; haina, nu.
Aceasta e senzația de temelie a neamțului, și vreau s-o ții minte mai presus de orice altceva din lecția aceasta: cel care face poartă o haină, cel care primește poartă alta. Rolul nu stă în loc, ci în haină.
Și acum, minunea: numai raftul albastru își schimbă haina
Aici vine partea care îți va ușura mult viața, o adevărată milă a limbii germane. Te-ai aștepta, poate, ca toate cele trei rafturi să-și schimbe haina când cuvântul trece de la „a face” la „a primi”. Dar nu e așa. Din cele trei rafturi, numai unul singur își schimbă haina — și acela e raftul albastru (der).
Raftul roșu (die) nu schimbă nimic: rămâne die și când face, și când primește. Raftul verde (das) la fel: rămâne das în amândouă rolurile. Numai raftul albastru, numai der, face mișcarea: când cuvântul lui face acțiunea, poartă steagul der, ca de obicei; dar când cuvântul lui primește acțiunea, steagul der se preschimbă în den.
Iată toată taina, în două cuvinte: der devine den când cuvântul de pe raftul albastru trece de la a face la a primi. Atât. Celelalte două rafturi stau neclintite.
Privește-o pe viu:
Der Mann kauft den Pullover. — Bărbatul cumpără puloverul.
Dar stai, aici sunt două cuvinte albastre. Der Mann (bărbatul) e cel care face — el cumpără —, deci poartă haina obișnuită, der. Iar den Pullover (puloverul) — căci der Pullover e pe raftul albastru — e cel care primește, e cumpărat, deci și-a schimbat haina din der în den. Vezi cum, dintr-o privire, steagul îți spune cine pe cine: der face, den primește. Bărbatul cu haina der e făptuitorul; puloverul cu haina den e ținta.
Hai să vedem și cu celelalte rafturi, ca să simți cât de cuminți stau ele:
Der Mann kauft die Lampe. (Bărbatul cumpără lampa.) — die Lampe primește acțiunea, dar fiind pe raftul roșu, nu-și schimbă haina: rămâne die.
Der Mann kauft das Buch. (Bărbatul cumpără cartea.) — das Buch primește acțiunea, dar fiind pe raftul verde, rămâne das.
Der Mann kauft den Apfel. (Bărbatul cumpără mărul.) — der Apfel, fiind pe raftul albastru, își schimbă haina în den când primește acțiunea.
Așadar, din tot acest mecanism, singurul lucru pe care trebuie să-l urmărești cu luare-aminte e raftul albastru. Când un cuvânt albastru e cel atins de acțiune, der se face den. Roșul și verdele te lasă în pace.
De ce „der → den” și nu altceva: un mic ajutor pentru ureche
Ca să-ți fie mai ușor să ții minte, bagă de seamă un lucru frumos: schimbarea se face printr-un „-n” adăugat. Der capătă un „-n” la coadă și devine den. Și mai ții minte din Lecția 13 acel einen misterios? Aceeași poveste: ein (un), când cuvântul albastru primește acțiunea, capătă și el „-n”-ul și devine einen. Iată, în sfârșit lămurit, einen din Ich kaufe einen Apfel: mărul, fiind albastru și fiind cel cumpărat, atins de acțiune, cere haina de „primitor”, și de aceea ein s-a făcut einen.
Așadar, semnul hainei de „primitor” pe raftul albastru e un „-n”: der → den, ein → einen. Ține minte acest „-n”; el e urma pe care o lasă acțiunea atunci când atinge un cuvânt albastru.
Verbul care cere cel mai des un „primitor”: „a avea”
Există un verb pe care îl folosești necontenit și care cheamă aproape mereu după el un „primitor”, un lucru atins de acțiune. E verbul haben (a avea), pe care l-ai întâlnit deja în treacăt. Gândește-te: când „ai” ceva, acel ceva e lucrul pe care îl ai, ținta lui „a avea” — deci e un primitor, și cere haina de primitor.
De aceea, cu haben, cuvintele albastre își schimbă mereu haina:
Ich habe einen Hund. (Am un câine.) — der Hund e albastru, deci ein se face einen.
Ich habe einen Sohn. (Am un fiu.) — der Sohn e albastru, deci einen.
Das Haus hat einen Keller. (Casa are o pivniță.) — der Keller e albastru, deci einen.
Dar cu roșul și verdele, haben nu cere nicio schimbare:
Ich habe eine Katze. (Am o pisică.) — die Katze, roșu, rămâne eine.
Ich habe ein Auto. (Am o mașină.) — das Auto, verde, rămâne ein.
Trebuie să-ți spun, ca să nu te miri mai târziu, că verbul haben e și el un verb cam nărăvaș la forme, ca „a fi”: ich habe (eu am), du hast (tu ai), er hat (el are), wir haben (noi avem), ihr habt (voi aveți), sie haben (ei au). Învață-le, fiindcă „a avea” e, după „a fi”, cel mai des folosit verb din toată limba.
Ce faci acum
Iată exercițiul tău, și e unul care prinde tocmai inima lecției. Ia zece cuvinte pe care le știi cu steagul lor, și pentru fiecare spune două propoziții: una în care cuvântul face ceva, și una în care primește ceva. Folosește verbul kaufen (a cumpăra) sau haben (a avea), ca să-l pui în rol de primitor.
Mai întâi, alege cuvinte albastre, fiindcă pe ele se vede schimbarea:
Der Hund schläft. (Câinele doarme — câinele face.) → Ich habe einen Hund. (Am un câine — câinele primește, deci einen.)
Der Tisch ist neu. (Masa e nouă — masa face.) → Ich kaufe einen Tisch. (Cumpăr o masă — masa primește, deci einen.)
Apoi ia și cuvinte roșii și verzi, ca să simți cum ele nu se schimbă:
Die Lampe ist alt. → Ich kaufe eine Lampe. (rămâne eine)
Das Buch ist gut. → Ich kaufe ein Buch. (rămâne ein)
Spune-le cu voce tare, simțind de fiecare dată cine face și cine primește. Și urmărește mai ales raftul albastru: de fiecare dată când cuvântul albastru e cel atins de acțiune, pune-i „-n”-ul — den, einen. Acel „-n” e urma acțiunii. Cu vremea, mâna ta va pune „-n”-ul de la sine, iar tu vei „simți”, ca un neamț, când un cuvânt e făptuitor și când e țintă.